Diana a întors puțin capul, privirea i s-a risipit prin zid, departe. Zâmbetul i-a devenit trist. Era acum în jurul ei o fluiditate care o făcea într-un sens ireală. (Asta era Diana, pe care o cunoșteam poate numai eu.) A șoptit ca pentru ea: „Petre Barbu, Petre Barbu”. După un timp s-a întors către mine, și-a dus mâna la frunte, apoi mi-a luat mâinile într-ale ei și ca un lucru foarte grav, asupra căruia chibzuise mult, dar care acum părea să fie definitiv hotărât, mi-a spus aproape în șoaptă:
– Știi că plec la Paris?
– Când?
– Foarte curând.
Am înțeles că nu-i o plecare obișnuită și am întrebat:
– Pentru cât timp?
– Nu știu.
– Și bărbatul tău?
– Tocmai asta e greutatea. Michi e amărât, e trist. Mi-e greu să plec, Ilinco. Mă frământ zi și noapte. Să plec? Să nu plec? Acum e hotărât. E sigur azi, dar mâine cine știe, poate iar nu va fi. Nu știu ce să fac, nu știu cum e mai bine. N-am știut că țin atât de mult la Michi. Sunt foarte legată de el, Ilinco. Apoi, ca pentru ea: Mi-e foarte drag.
Aș fi vrut s-o întreb: „Atunci de ce pleci?” Dar luasem obiceiul să nu ne punem întrebări, nici eu ei, nici ea mie.
– Îl știam pe Petre la Marrakech, a spus apoi, puțin absentă.
– S-a înapoiat de curând. L-a întâlnit bărbatul Adrianei și l-a adus acasă. Eram acolo. Pe stradă a vorbit de tine și, închipuiește-ți, mi-a spus că atunci, la Mangalia, te-a iubit!
– Ți-a spus asta? Ochii Dianei s-au făcut mai verzi, mai umezi, părea că se topește în ei o lume neștiută, genele erau foarte întoarse și mirate. Nu-i adevărat, Ilinco, nu m-a iubit. Niciodată nu va ști omul ăsta cât rău mi-a făcut. Am rămas cu un dor. Cum să-ți explic? Neliniștea mea. Și într-o zi am întâlnit un om care-i semăna. Grozav îi semăna. Ascultă, Ilinco, am niște. Caiete. Dacă plec, ți le las. Și, după o clipă de reflecție: Ți le dau și dacă nu plec.
Diana își ținea genunchii în brațe, se legăna și privea drept în față, pe fereastră. Ploua și era întuneric. Nu se vedea nimic afară. Vorbea fără să mă privească, se uita atent către fereastră, dar simțeam că nu privește decât în ea, și ea era toată dincolo de înfățișarea asta de față blondă, sportivă. A spus rar (de obicei vorbea repede):
– Nu-i un jurnal. Sunt amintiri din copilărie, la început. Apoi alte amintiri, din adolescență, de mai târziu, de acum, așa cum mi-au venit în minte, așa cum mi-a venit să le aștern pe hârtie. O să vezi.
Apoi a tăcut îndelung. Parcă era o frunză abia atinsă de vânt sau fața apei ușor înfiorată de briză. S-a sculat brusc, a ridicat mâinile în sus și a început să le coboare prin spate, așa încât să tragă tot corpul în jos, până ce, proptită pe picioare și pe mâini, a făcut o punte. Când a revenit în poziție verticală, aprinsă la față, a spus, ca și când ar fi știut o rețetă, numai pentru mine:
– Când vezi că nu merge, fă puntea.
O fetiță, cu ochii mari și năsucul ca un bob de fasole, a venit s-o cheme pe Diana în sala de gimnastică, fericită că poate fi utilă. Mi-a spus că e de la cursul de copii și o cheamă Olguța.
Întâia dată am văzut-o pe Diana în vacanța care a precedat intrarea mea în clasa a cincea de liceu. Eram la Ocna-Sibiului, în parc, și mă plictiseam pe o bancă. În mână țineam, ca de obicei, o carte, pe care n-o citeam.
Aveam paisprezece ani: nici înfățișare de fetiță, nici de adolescentă – mama spunea „vârsta ingrată”. Rochiile mele nu erau nici deasupra genunchilor, cum poartă copiii, nici mai lungi, cum poartă codanele. Șosetele ajungeau până sub genunchi. Două degete mai sus era marginea rochiei. Pantofi de lac cu tocul ceva mai înalt decât la încălțămintea bărbătească. Părul îl împleteam în cozi, strânse tare pe cap, așa ca să-mi rămână fruntea descoperită. Mama zicea că am fruntea inteligentă fiindcă e mare (eu eram de altă părere).
Nu cred să fi băgat de seamă cineva, în vara aceea, la Ocna-Sibiului, că mă aflu și eu printre vilegiaturiști, deși tare aș fi vrut să fie altfel. Lumea se ocupa de Diana Slavu. În parc răsuna ecoul numelui ei. Și eu nu știam cine e, cum arată.
De câte ori trecea prin fața mea o femeie frumoasă, mă întrebam dacă nu-i Diana Slavu. Se spunea că nu-i frumoasă, dar adorabilă, încântătoare. Faptul însă că frumusețea ei era atât de discutată mă încredința că este frumoasă de-a binelea. După unii, semăna cu o reclamă de pastă de dinți, după alții, cu o reclamă pentru șampon de spălat părul. Am mai observat că, de câte ori cineva spunea despre ea: „De fapt, nu-i frumoasa”, se găsea altcineva care să-i ia apărarea: „Are un păr superb”, sau: „Dinți extraordinari”, sau: „Un ten magnific”. Se mai spunea: „Capul nu-i grozav. În fond, când te uiți mai bine, nu are nimic deosebit. Dar silueta e desăvârșită”. O dată, când mama a pretins că Diana Slavu e prea slabă, o prietenă a ei a răspuns: „N-ai dreptate, c’est une fausse maigre, et puis elle a des seins comme je n’en ai jamais vus„.
Am auzit apoi despre ochii ei că nu sunt „cine știe ce”, că sunt mai mult mici și poate chiar ușor asimetrici „dar de un verde care nu te lasă în pace”, a râs un domn mai în vârstă. Iar altul, mai tânăr: „Sunt albaștri ca ai păpușilor. Genele mai ales, lungi și întoarse”. Mi-o închipuiam cu nasul în vânt, când am auzit că are nasul Cleopatrei, „un profil de medalie” sau „parcă ar fi Brigitte Helm în Mătrăguna”.
Într-o zi mi-a atras atenția o femeie elegantă, cu un câine șpiț. Purta un bandou verde și o rochie de soie ecru cu guler verde și cordon verde lat. Pantofii cu tocuri Louis XV. Făcea pași mici din cauza rochiei, strâmtă și lungă până aproape de glezne. M-am întrebat dacă nu-i Diana Slavu. Nu, Diana are părul pe umeri, zburlit și blond. Blond venețian, după unii; nordic cenușiu, după alții.
Cartea Pânza de păianjen poate fi achiziționată de la: