Pe strada Trinității, vizavi de casa noastră, lipită de casa parohială a Bisericii Troița, se afla o școală elementară de fete. Aici era în timpul alegerilor centru de votare, ca de altfel și la Școala lui Malbin. Locuitorii erau chemați în corpore să voteze cu candidații FDP (Frontul Democrației Populare), singura ofertă electorală ce ți se făcea. Invariabil, candidatul cartierului nostru pentru Marea Adunare Națională era Eminența Sa Moses Rosen, Rabinul-șef al Cultului Mozaic și Președintele Federației Comunităților Evreiești din România (în ebraică, Rosen înseamnă „șef” și „duce”.). Spectacolul începea cu noaptea în cap. Veneau diverse formații de muzică și echipe de dansuri, numeroși oratori comuniști care împărtășeau maselor marea bucurie ce li se făcea locuitorilor prin această generoasă ofertă politică. Se cânta imnul de stat al Uniunii Sovietice, care începea cu frumoasele cuvinte „Șiraca strana maia radnaia” și, bineînțeles, imnul RPR: „Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor cu poporul sovietic eliberator, iar dușmanii, de-ar fi să ne calce în prag, îi vom frânge în numele-a tot ce ni-i drag.” Alegătorii, cuprinși de frenezie, întâmpinau marii oameni ai momentului cu bine-cunoscuta lozincă: „Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji!” Și, într-adevăr, evreii bogați din cartier s-au speriat foarte tare, fiind primii care au părăsit România, emigrând în noul stat Israel.
La intersecția străzii Trinității cu strada Turturele se înălța un impozant bloc de locuințe, „blocul lui Solo”, construit de un evreu bogat, Solo, probabil Solomon, care avea o filatură de bumbac pe Calea Dudești, în spatele Bisericii Troița. La parterul blocului era un magazin alimentar care, după naționalizare, a fost transformat în centru pentru vânzarea pâinii. În blocul lui Solo locuiau, în majoritate, evrei. La fiecare sfârșit de săptămână (vinerea), primeau în vizită alți evrei, rude sau prieteni. Aceștia veneau cu un scop: să-și facă baia săptămânală. Aveam mulți prieteni evrei care fie locuiau în bloc, fie veneau în vizită. La români nu se întâmpla așa ceva. La noi se aplica în special zicala „Cine are bea și mănâncă, cine nu, cu ochii se uită” sau „Fiecare cu mama lui”. Spiritul acesta de întrajutorare al evreilor m-a impresionat: evreii se iubeau unii pe alții, se respectau și, chiar dacă la un moment dat aveau păreri diferite, la ei prima vorba biblică: „Nu-i niciodată prea târziu ca oaia rătăcită să revină în turmă.”
În 1948, vecinului nostru de la nr. 98, Costică Cosma, i s-au confiscat cârciuma și întregul imobil. I s-au lăsat, cu chirie, ca să locuiască împreună cu soția, o cameră și un antreu, iar în fundul curții o bucătărioară. În locul cârciumii s-a înființat un atelier foto – al familiei Ionescu. Familia Cosma trăia din fabricarea și vânzarea borșului, un borș renumit în cartier; erau oameni în vârstă și nu puteau lucra altceva. La un moment dat, au fost arestați pentru deținere și trafic de materiale prețioase (monede și bijuterii din aur). La scurt timp după aceea, o mașină a Ministerului de Interne a oprit în dreptul imobilului de la nr. 98; au coborât niște milițieni cu doamna Cosma, care era complet goală, în brațe, au așezat-o pe capacul de la căminul de apă, după care au plecat. Noi, copiii, eram chiar acolo. Ne-am anunțat mamele, care au luat-o și au dus-o în casă, dar după câteva ore doamna Cosma a murit. Imediat a sosit și domnul Cosma, adus de Miliție pentru a-și îngropa soția. Toată lumea le-a sărit în ajutor, dar fără comentarii. Tătucul de la Răsărit veghea prin reprezentanții săi, în special prin așa-zișii „delegați de stradă”. Pe strada Trinității era tovarășul Șapira, un vechi membru al mișcării comuniste; poate mai erau și alții, dar operau din umbră. La puțin timp după moartea soției sale, s-a prăpădit și Costică Cosma.
Până în filatura lui Solo, pe Dudești erau trei prăvălii. Prima, lângă poarta de intrare dinspre Dudești a Bisericii Troița, era o mare drogherie aparținând familiei Friedman. Doamna Friedman era o femeie foarte frumoasă, cu păr roșu în bucle și corp de silfidă. Semăna foarte bine cu Mihaela Rădulescu, vedeta TV de azi. Domnul Friedman era și el un bărbat chipeș, plăcut de mai toate doamnele din cartier, de toate naționalitățile. Lângă drogherie se afla băcănia familiei Moscovici, iar alături, ca ultimă prăvălie, era un atelier de reparat încălțăminte.
După arestarea tatei, mergeam adesea la domnul Moscovici; eram un fel de băiat de prăvălie, stropeam și măturam în fața băcăniei. Mama făcea curățenie în prăvălie de două ori pe săptămână. Familia Moscovici fusese una din cele care se refugiaseră la noi în timpul Rebeliunii legionare când au fost devastate prăvăliile evreilor de pe Dudești. Domnul Moscovici se cunoștea încă din copilărie cu părinții mei. De altfel, a participat la procesul tatălui meu din 20 iulie 1955, ca martor al apărării, Băcanul Moscovici avea o fată, Jeana, cu care uneori mă jucam. Căpătăm adesea diverse dulciuri; de altfel, pe un întreg perete al băcăniei era scris un îndemn adresat clienților: „Dați copiilor cât mai multe dulciuri.” De la domnul Moscovici am deprins primele învățăminte de comportament față de client, căci pentru el bine-cunoscuta axiomă „clientul nostru, stăpânul nostru” nu era vorbă în vânt, ci un crez de la care nu se abătea niciodată. Întotdeauna cu zâmbetul pe buze, își întâmpina de la ușă clientela și rar se întâmpla ca cineva, odată intrat în prăvălia lui, să iasă fără să cumpere ceva. În vremea aceea încă se mai dădea marfă pe credit sau, cum se spunea atunci, pe datorie. Băcanul era un om deștept, cu mult umor. Se spunea că, într-o discuție cu domnul Friedman, în timpul războiului, în care acesta i-a spus că românii capătă 2 kg de pâine, iar evreii doar 500 g, Moscovici i-ar fi spus: „Lasă, măi Harry, să le dea românilor cât mai multă pâine, să avem și noi de unde cumpăra.” Întotdeauna îmi vorbea frumos și mă trata ca pe copilul lui; niciodată nu m-a pus să fac ceva ce depășea puterile mele.
Tot pe Dudești, vizavi de Biserica Troița și de strada Trinității, era un debit de tutun. Șef acolo era nea Mitică, mare mutilat de război: îi lipseau ambele picioare și o mână și avea proteze. În debit vindea și ziare. Mergeam adesea pe la el, îl ajutam să împacheteze țigările în mici pachețele de câte cinci sau zece bucăți, căci se vindeau și țigări „vărsate”. Cu timpul, am început să citesc presa, ziarele Scânteia, România liberă, Munca și Steagul roșu. În toate erau dezbătute cam aceleași probleme. Într-o zi, în toate ziarele a apărut o veste ce avea să schimbe, într-un fel, mersul omenirii: vizita lui Nichita Sergheevici Hrușciov în SUA, la invitația președintelui Eisenhower. Începea marea „coexistență pașnică” a celor două sisteme politice dominante ale lumii. Pe prima pagină apăreau pozele celor doi șefi de stat, împreună cu soțiile lor. Ce m-a frapat imediat a fost aspectul labelor picioarelor tovarășei Nina Sergheevna Hrușciova: extrem de butucănoase, ca de hipopotam. Diferența între cele două femei era evidentă. Nici cea mai amărâtă precupeață din Piața Vitan nu arăta ca soția Marelui Conducător de la Răsărit.
După arestarea tatălui meu, mama a închiriat o cameră unor consăteni care se ocupau cu comerțul ambulant de legume și fructe. La început aveau autorizație, dar ulterior li s-a interzis activitatea. Ei au continuat și fără autorizație, dar cu mari cheltuieli și riscuri. Toți vindeau la Hala Traian. Îi vizitam deseori „la locul muncii”. Pe colțul străzii Traian cu Calea Călărași era un mic restaurant. La prânz veneau mai tot timpul milițienii care controlau piața și cu toții, milițieni și comercianți clandestini, se retrăgeau în acest restaurant. Eu rămâneam să le păzesc unora dintre ei taraba și chiar, dacă era cazul, să vând. Primeam instrucțiuni precise în acest sens, dar erau și răsturnări de situație. Aveam doar 8-9 ani. Mi se spunea că vor reveni într-un ceas, care de multe ori se transforma în 3-4 ceasuri. Între timp, piața se putea prăbuși, marfa se putea deprecia sau, din contră, oferta putea să fie mai mică decât cererea. Unii scoteau bani buni până la ora prânzului, așa că îmi spuneau: „Vinzi și tu cum poți; dacă scoți suma cutare e foarte bine.” Și se întâmpla deseori să scot chiar de trei ori suma. Toți acești bani, care reprezentau, într-o zi bună, salariul lunar al mamei, îi dădeam ei. Întotdeauna veneam acasă încărcat cu de toate. Simțeam o mare satisfacție că-mi pot ajuta familia, sentiment ce nu m-a părăsit de atunci niciodată. Ideea de joacă nici măcar nu intra în discuție.
Sigur că nu mă ocupam cu asta în fiecare zi. Cum unchiul meu (soțul surorii mamei, Florica) și frații săi aveau în Piața Vitan prăvălii (mici magazine de legume-fructe), mergeam să-i ajut. Unchiul Ilie avea trei frați: Gheorghe, Costică și Traian, și doi cumnați. Fiecare cu prăvălia lui, toate alăturate. După serviciul la domnul Moscovici, mergeam în Piața Vitan. Făceam cam aceleași treburi, iar uneori aranjam fructele în galantare, lucru de mare migală. Merele, de exemplu, trebuiau șterse și lustruite bucată cu bucată. Asistam deseori la negocierile unchiului meu cu producătorii agricoli și la un moment dat am crezut că trebuie să-mi negociez și eu eforturile. I-am spus unchiului că doresc să-mi mărească remunerația, altfel plec. Și am plecat, pentru că n-am cedat niciunul. Trebuie să spun însă că unchiul Ilie, pe lângă mici sume, îmi dădea la plecare, pentru acasă, o sacoșă sau două cu de toate. După ce mi-am părăsit „serviciul”, am trecut în piață.
Cu excepția zilei de luni, când era închisă pentru curățenie, Piața Vitan era mai tot timpul plină; joia, sâmbăta și duminica devenea foarte aglomerată. Pe atunci, țăranii veneau cu căruțe și camioane trase de cai și se înșirau de-a lungul Căii Vitan. Cine apuca un loc mai în față, adică mai spre Poșta Vitan, vindea mai bine, cine nu, putea avea surprize neplăcute. De aceea, puțin după miezul nopții, mergeam cu fratele meu Nelu și așezam niște lăzi ca să ocupăm locuri mai în față. În această operațiune eram ajutat de o precupeață țigancă, Didina, care fusese botezată și cununată de străbunicul meu, Popa Nicolae. Tanti Didina n-avea copii și de la început ne-am înțeles foarte bine. Țineam la ea în curte lăzile. Pe țăranii pe care-i ajutam astfel îi ajutam și în timpul zilei, la vânzare. În acele timpuri, ei nu puteau cumpăra de la centrele de pâine, trebuiau să-și aducă pâinea de-acasă. S-a ivit astfel o nouă afacere pentru mine. Comenzile erau imense; cumpăram pâinea cu 2 lei și o vindeam cu 2 lei 50. După o vreme, afacerea s-a împotmolit, întrucât atrăsesem atenția vânzătoarelor de la centrele de pâine. Riscând să-mi pierd obiectul de activitate, am trecut la negocieri directe cu vânzătoarele: unele au acceptat, altele nu. Pentru a-mi extinde afacerea, am angajat, pe lângă fratele meu, colaboratori. La un moment dat au apărut și turnătorii, așa că am fost obligat să sistez operațiunile. Oricum, era o activitate sezonieră, desfășurată în special în perioada caldă a anului.
Cartea Confesiunile unui cafegiu poate fi achiziționată de la: