În două zile îi veni lui Adi răspunsul la întrebarea pe care și-o pusese cu „De ce nu?” referitoarea la Denisa. Pe scurt: în seara care a urmat gândurilor li de cuplare, fu rândul său să fie pus la izopren de răceală. Urmă o noapte groaznică, cu temperatură, tuse, transpirat toate tricourile pe care le avea la el, zvârcolit în culcuș ba pe o parte ba pe alta, ascultat la stereo o ceartă monstru între nea Sandu și vecinii care nu plătiseră cortul, iar zvârcoliri… Ce mai, Nasoală. La vânzare a stat cât mai mult în soare, având convingerea că acesta îi este aliat în lupta împotriva virusului și, ori din acest motiv, ori pentru că o prietenă care vindea brățări de piele pe pista de bicicliști îi dădu un supermedicament, în următoarea seară reuși să adoarmă pe la 8 și să se trezească pe la 3 dimineața aproape complet refăcut. Prima mișcare a fost de a se duce la cortul ei, dar acesta era evident gol, fiind chiar deschis. Urmă căutarea prin toată Vama, pe la toate terasele, soldată cu un zero clar la capitolul găsirea Denisei… Aceasta cam putea însemna un singur lucru, pe care i-l confirmă și ea veselă a doua zi, când îi povestea la masă:
– Mă bucur că ți-ai revenit, Adi! La mine a fost o noapte foarte tare, am fost în Open Stage și am intrat în vorbă cu doi ardeleni. Ce mai țin minte e că aveam la un moment dat niște lumânări aprinse în jur în camera lor, că am luat toți trei niște chestii. Dar foarte tari și cei doi! Hahaha, nici măcar nu mai țin minte cum îi cheamă…
Adi oftă, iar Bog îl chestionă mai târziu:
– Băi, dar și tu… Ce te așteptai? Tipa voia distracție, ți-ai îndeplinit dorința cu oralul la Goblin, ia-o și tu pozitiv. Și mai și i-ai atras atenția că „nu ești exact single”… Adică, pe bune!
Singurul răspuns al pictorului fu doar o grimasă nu prea fericită.
– Hai, ce zici, mergem la alea? îi arătă Bog un grup ce dansa în spatele bărcii.
– Hai, făcu el în virtutea inerției.
Chiar nu mai avea chef. Era momentul în care o vedea în cap pe Elena și cât de prost fusese pentru că nu avusese curaj… Uite-l acum, a rămas doar cu speranța că poate mai vine, când fusese o săptămână, 6 nopți! Le vedea în cap pe Anca, pe Ligia, pe Bianca, pe toate la care ținuse în diferite momente și toate i se înghesuiau acum în minte numai cu părțile în care îl răniseră într-un fel sau altul… Nici o mirare că fu cu totul absent la susținerea cu o glumiță ceva a amicului. De altfel, fură și exmatriculați de grupul de fete destul de nediplomatic, declanșând reacția automată de răspuns a lui Bog, care nu rămase dator. Adi, în schimb, nu puse la inimă. Încă… Pentru că atunci când peste un sfert de ceas o tipă îi aruncă o privire extrem de urâtă la simpla lui întrebare „Dansați?”, fu aproape să îi sară și lui țandăra.
Elena, Anca, Ligia, Bianca, Denisa acum…
– Hai marș! îi spuse alta, peste alte douăzeci de minute.
Rămase blocat. Cum poți să jignești pe cineva vorbind așa? Intră în „modul Bog”, analizând-o de sus până jos și căutând locul ei sensibil pentru a o lovi chiar acolo. Era atât de simplu la fete să faci acest lucru, contând pentru ele atât cum arată și veșnic nemulțumite de asta… Îl găsi și fu gata să îi spună jignirea de răspuns, dar se opri. Cu un mare efort reuși să plece și începu să meargă printre umbreluțe fără țintă. În cap i se roteau Denisa, Elena, Ligia, Bianca, Anca, asta de acum… Începu să își repete, într-o litanie jumătate în gând jumătate murmurată în noapte: „Nu răni! Nu răni! Nu răni! Nu fi și tu o za a acestui lanț imbecil de durere… Nu răni! Nu răni! Nu răni! Nu trebuie să faci chestia asta, pentru că așa se va rupe la tine acest lanț negru sau poate la următorul care va lua decizia să nu rănească și el, sau poate la următorul… Căci trebuie să se rupă! Nu răni, adu zâmbete oriunde le poți găsi! Știu că te doare, că ai vrea să smulgi, în momentul ăsta, o umbreluță și să dai cu ea în dreapta și în stânga, să le strigi că sunt nesimțite, că sunt curve, că nu au suflet… Nu răni, nu răni, nu răni pentru că o să dai peste cineva… Nu răni pentru că și ele au fost rănite, atât… Pentru că dacă rănești intri și tu în hora asta imbecilă! Te vei duce în jos și te vei întreba de ce e întuneric acolo deplin și ești nefericit… Nu răni! Nu răni! Nu răni, pentru că dacă rănești vei fi și tu ca ei, iar ei sunt triști, sunt triști de orice ar face acum, în întunericul și ura din jurul lor… oricâte fete ar avea, oricâți bărbați ar avea, orice ar trăi, ei nu mai simt decât furie și negură, sunt oameni triști, pustiiți, cu sufletul ars de rănile pe care le-au făcut altora… Nu răni! Atât! Uită-te la marea frumoasă care dansează sub cerul nopții! Uită-te la luna strălucitoare, singură printre stele! Uită-te că tu ești fericit cu viața ta, ești aci, ești acum, trăiești! Nu răni! Nu contează, o vei găsi pe cea care va vibra cu tine, vei face dragoste cu ea și nu sex, vei găsi pe cineva pe care să o săruți fără a o răni sau a fi rănit! Nu răni, pentru că dacă rănești și tu, atunci totul s-a terminat pentru tine!”.
Habar n-avea cum ajunsese la Molotov. Nimeni aici, doar un barman dormind cu capul pe tejghea. Se urcă în leagănul de deasupra valurilor și își continuă litania, privind în gol. Se simțea ca o corabie aruncată de furtună pe un ocean rece al nordului… O corabie care se leagănă pierdută și pe care nu se află nimeni care să știe unde exact navighează, fiecare ținându-se strâns numai de speranța că al ei căpitan mai cunoaște drumul spre port. Și vedea că, prin cine știe ce coșmar al fizicii, Pământul a redevenit plat și valurile o trag nemiloase spre hăul întunecat al infinitului vid.
Exact în acel moment veni alături de el Frank Sinatra să se balanseze deasupra valurilor și nisipului. „I’ve lived a life that’s full / I’ve traveled each and every highway / Bur more, much more than this / I did it my way!”. Muzica sparge norii furtunii din jurul corabiei, Soarele se ridică în triumf, Planeta e iar rotundă și portul nu e departe, totul e frumos, a trăit o vară superbă.
– I did’it my way! strigă Adi.
„I’ve loved, I’ve laughed and cried, / I’ve had my fill; my share of losing. / And now, as tears subside, / I find it all so amusing… / And did it my way! / Yes, it was my way!”, îl acompanie Sinatra.
Totul e bine, începu să își spună. Atunci văzu doi cuții veseli care se alergau în joacă, în timp ce un altul stătea cu piciorul ridicat, oferindu-și o plăcere solitară în răsărit. Izbucni în râs! Soarele îl învălui cald, cântul valurilor îi dădu buzna în creier alungând cuvintele urâte readuse pentru o clipă din tot felul de uitări și se simți fericit! Era inundat acum de clipele frumoase petrecute pe această plajă fermecată, de zâmbetele superbe ale atâtor fete, de șoaptele lor, de atingeri și momentele în care sau pierdut în el. Ce frumoasă e viața!
Marea era atât de albastră că ziceai că e o călimară imensă, plină de valuri. Reîncărcat pozitiv și cu zâmbetul pe buze, plecă rapid spre cort pentru a se schimba și a face o baie în mare. Avea nevoie de asta!
În spatele lui, barmanul de la Molotov, trezit de strigătele „fredonate” de pictor, își făcea o notiță mentală să nu mai pună în playlist la răsărit, când e somnul atât de dulce, Frank Sinatra. De fapt, își dădu el seama că cel mai bine era să nu mai pună nimic ce ar putea conține versuri potențial țipabile în urechea lui de cine știe ce apariție…
Cartea Ultimele nopți de Vamă poate fi achiziționată de la: