Georges Duroy dormi rău, ațâțat de dorința de a-și vedea articolul tipărit. Cum se făcu ziuă, fu în picioare și rătăci pe stradă mult mai înainte de ceasul când purtătorii de ziare aleargă din chioșc în chioșc.
Atunci, se duse la gara Saint-Lazare, știind bine că „Vie Française” sosea acolo mai înainte decât în cartierul său. Fiind încă prea devreme, se mai plimbă pe trotuar.
Văzu pe vânzătoare venind, deschizându-și prăvălia de sticlă, apoi zări un om aducând pe cap un vraf de hârtii mari îndoite. Duroy alergă: erau „Figaro”, „Gil-Blas”, „Gaulois”, „Événement” și alte două sau trei foi de dimineață; dar „Vie Française” nu era.
Îl apucă o teamă: dacă or fi amânat pe mâine „Amintirile unui vânător din Africa”, sau dacă din întâmplare nu vor fi plăcut, în ultimul moment, lui papa Walter?
Coborând din nou către chioșc, văzu că se vindea ziarul, fără să fi băgat de seamă când a fost adus. Alergă, îl deschise, după ce aruncă cincisprezece bani, și citi titlurile paginii întâi.
Nimic. Începu să-i bată inima; deschise foaia și avu o emoție puternică când citi, dedesubtul unei coloane, cu litere mari: Georges Duroy. În sfârșit, era! Ce bucurie!
Începu să meargă, fără să gândească, cu ziarul în mână, cu pălăria pe-o ureche, venindu-i să-i oprească pe trecători și să le spună: „Cumpărați-l, cumpărați-l! E un articol de mine!”. Ar fi voit să strige din toate puterile, cum fac câțiva oameni, seara, pe bulevarde: „Citiți „Vie Française”, citiți articolul lui Georges Duroy: „Amintirile unui vânător din Africa”. Și, deodată, îl apucă dorința să citească însuși acest articol, să-l citească într-un local public, într-o cafenea, în văzul tuturor. Și căută un stabiliment care deja să fie plin de lume. Trebui să meargă mult. În sfârșit, se opri la un soi de negustor de vin unde erau deja mai mulți consumatori, și ceru: „Un rom”, ca și cum ar fi cerut un „Un absint”, fără să se gândească la ce ceas era. Apoi, chemă: „Băiete, dă-mi „Vie Française”.”
Un om cu o postelcă albă alergă:
– N-o avem, domnule, nu primim decât „Rappel”, „Siecle”, „Lanterne” și „Petit Parisien”.
Duroy strigă cu un glas furios și indignat:
– Halal stabiliment! Atunci, du-te și mi-o cumpără! Chelnerul alergă și-o aduse. Duroy se puse să-și citească articolul; și de mai multe ori zise tare: „Foarte bine, foarte bine!”, ca să atragă luarea aminte a vecinilor și să le insufle dorința de a ști ce se află în foaia aceea. Apoi plecă lăsând-o pe masă. Stăpânul văzu și-l strigă:
– Domnule, domnule, uitați ziarul!
Duroy răspunse:
– Vi-l las, l-am citit. De altminteri, azi e un lucru foarte interesant întrânsul.
Nu spuse ce, dar văzu, când ieși, pe unul dintre vecinii săi luând „Vie Française” de pe masa unde o lăsase el.
Se gândi: „Ce să mai fac, acum?” Și se hotărî să se ducă la biroul său să-și ia leafa pe luna slujită și să-și dea demisia. Tresări dinainte de plăcere, gândind ce ochi vor face șeful și colegii săi.
Ideea înmărmuririi șefului, mai cu seamă, îl încânta.
Mergea încet, ca să nu ajungă înainte de nouă și jumătate, casa deschizându-se abia la zece.
Biroul său era o odaie mare, întunecoasă, în care iarna trebuiau aprinse lămpile mai toată ziua. Dădea într-o curte strâmtă, în fața altor birouri, înăuntru erau opt funcționari și un subșef într-un colț, ascuns după un paravan.
Duroy se duse mai întâi să caute cei o sută optsprezece franci, douăzeci și cinci de bani, închiși într-un plic galben, și puși în sertarul comisului însărcinat cu plățile, apoi pătrunse cu o mutră de învingător în lunga sală de lucru unde-și petrecuse atâtea zile.
Cum intră, îl chemă subșeful, domnul Potel:
– A, sunteți dumneavoastră, domnule Duroy? Șeful a întrebat deja de mai multe ori. Știți că nu dă voie să fii bolnav două zile una după alta fără certificat de la doctor.
Duroy, care stătea în picioare în mijlocul biroului, pregătind efectul, răspunse cu glas tare:
– Ei, asta-i! Îmi bat joc.
Funcționarii rămaseră înmărmuriți, și capul domnului Potel se ivi, înspăimântat, pe deasupra paravanului care-l închidea ca într-o cutie.
El se adăpostea acolo, de frica curentului, căci suferea de reumatism. Făcuse numai două găuri în hârtie, ca să supravegheze personalul.
Se auzea zburând musca. Subșeful întrebă, în sfârșit, fără hotărâre:
– Ați zis?
– Am zis că-mi bat joc. Am venit să-mi dau demisia. Am intrat redactor la „Vie Française” cu cinci sute de franci pe lună, afară de plata pe rândul tipărit. Și chiar am debutat astă-dimineață.
El își făgăduise să-și prelungească plăcerea; dar nu se putuse împotrivi dorinței de a spune totul dintr-odată. Efectul, de altminteri, era deplin. Nimeni nu se mișca. Atunci Duroy zise:
– Mă duc să-l înștiințez pe domnul Perthuis, apoi voi veni să-mi iau ziua bună.
Și se duse să găsească pe șef, care zărindu-l strigă:
– A, iată-te. Știi că nu vreau.
Funcționarul îi tăie vorba:
– Nu-i nevoie să zbieri așa.
Domnul Perthuis, un om gros și roș ca o creastă de cucoș, rămase trăsnit de mirare. Duroy urmă:
– M-am săturat de dugheana voastră. Am debutat astă-dimineață în ziaristică, în care mi se creează o frumoasă poziție. Am onoarea să vă salut!
Și ieși. Era răzbunat.
Se duse, într-adevăr, să strângă mâna foștilor săi colegi, care abia îndrăzneau să vorbească cu el, de frică să nu se compromită, căci auziseră convorbirea cu șeful, fiindcă ușa rămăsese deschisă. Și se găsi din nou în stradă, cu leafa în buzunar. Luă un prânz gustos într-un bun restaurant cu prețuri moderate, pe care îl cunoștea; apoi, cumpărând și lăsând iarăși „Vie Française” pe masa pe care mâncase, se duse prin mai multe prăvălii ca să cumpere mărunțișuri; nu de alta, dar ca să aibă prilejul de a i se aduce acasă și de a-și spune numele – Georges Duroy. Adăugând: „Sunt redactor la „Vie Française”.” Apoi spunea strada și numărul, având grija de a adăuga: „Veți lăsa la portar!”.
Mai având încă vreme, intră la un litograf care făcea cărți de vizită a la minute, sub ochii clienților; porunci o sută, care aveau tipărită, sub numele său, noua calitate.
Apoi se duse la ziar.
Forestier îl primi de sus, cum primești un inferior:
– A, iată-te, tocmai am mai multe afaceri pentru tine. Așteaptă-mă zece minute. Să sfârșesc mai întâi treaba. Și scrise mai departe o scrisoare începută.
În celălalt capăt al mesei, un om scurt, foarte gălbicios, buhav, foarte gras, pleșuv, cu o țeastă albă și lucioasă, scria cu nasul în hârtia sa, din pricina unei miopii desăvârșite.
Forestier îl întrebă:
– Ascultă, Saint-Potin, la câte ceasuri ai să-i intervievezi?
– La patru.
– Vei lua cu tine pe tânărul Duroy aici de față și-i vei arăta tainele meseriei.
– Am înțeles.
Apoi, întorcându-se către prietenul său, Forestier adăugă:
– Ai adus urmarea despre Algeria? Începutul de astă dimineață a avut mult succes.
Duroy, încremenit îngăimă:
– Nu, credeam că voi avea răgaz după-amiază, am avut o grămadă de treabă – n-am putut.
Celălalt ridică din umeri cu nemulțumire:
– Dacă nu vei fi mai exact, îți vei strica viitorul, îți spun. Papa Walter credea că-l vei aduce. Îi voi spune că-l vei aduce mâine. Dacă socotești că vei fi plătit pe degeaba, te înșeli.
Apoi, după o tăcere, adăugă:
– Trebuie să bați fierul cât e cald, ce dracu’!
Saint-Potin se sculă:
– Sunt gata, zise el.
Forestier, răsturnându-se pe scaun, luă o înfățișare aproape sărbătorească, pentru a da instrucțiuni, și se întoarse către Duroy:
– Iată ce e. Avem la Paris, de două zile, pe generalul chinez Li-Theng-Fao, la hotel „Continental”, și pe rajahul Taposahib Ramaderao Pali, la hotel „Bristol”. Veți merge să le luați câte un interviu.
Apoi, întorcându-se către Saint-Potin:
– Nu uita punctele însemnate pe care ți le-am arătat, întreabă pe general și pe rajah despre uneltirile Angliei în Extremul Orient, ideile lor asupra sistemelor ei de colonizare și stăpânire, speranțele ce le au relativ la amestecul Europei, și al Franței îndeosebi, în afacerile lor.
Tăcu, apoi adăugă, vorbind parcă pentru alții decât pentru cei de față:
– Va fi cât se poate de interesant pentru cititori să știe în același timp ceea ce gândesc în China și în India asupra acestor chestii, care pasionează așa de tare opinia publică în acest moment. Și adăugă pentru Duroy: Bagă de seamă cum se va purta Saint-Potin; e un minunat reporter și încearcă să înveți a descoase un om în cinci minute.
Cartea Bel-Ami poate fi achiziționată de la: