În noaptea aceea adormi anevoie. Nesiguranța, dar și teama de puterea regelui Franței îl nelinișteau. Se întrebă ce putea ordinul să opună acelei puteri, cu atât mai mult cu cât înțelegea prea bine că Filip avea să se asigure împotriva criticii de afară, adică din partea Bisericii sau din partea celorlalți suverani ai creștinătății.
După slujba de utrenie, rămase vreme îndelungată în biserică, rugându-l pe Dumnezeu să-i dea puterea și înțelepciunea de trebuință, ca să-și poată ajuta frații aflați la ananghie.
Soarele lumina slab prin ceața dintre coline și arunca reflexe cenușii în biserica rece și pustie. Richard își făcu semnul crucii. În depărtare, ochii lui Hristos îl priveau cu milă dintr-o icoană, cu chipul schimonosit de durere, și totuși, în același timp, calm și liniștitor. Richard simți că se revarsă în suflet căldura dragostei Lui și mai spuse încă o rugăciune de mulțumire înainte de a se scula și de a ieși din biserică.
Dar mai mult decât această clipă de comuniune Domnul nu-i putu dărui în acea zi. Sfântul Părinte se sfătuia cu cardinalii ce atitudine trebuie să ia față de intervenția personală a regelui în ceea ce era totuși, la urma urmei, o problemă bisericească. Și nu avu timp pentru un gentilom care susținea că este unul dintre acei mult controversați cavaleri. Richard văzu în cursul dimineții sosirea unui curier, trimis fără îndoială de rege și primit numaidecât de papă. În acea după-amiază, ca și în dimineața următoare, ceru din nou o audiență urgentă. Abia către sfârșitul după-amiezii zilei a doua fu primit de cardinalul Etienne de Suisy, care nu făcu altceva decât să-i dea de înțeles că este vorba de o chestiune discutată la cel mai înalt nivel. Și-i spuse că nu poate da informații unor persoane străine de problemă. Cu mânie stăpânită, Richard fu nevoit să-l lase pe cardinal să-i arate ușa, dar stărui cu încăpățânare și se mai întoarse încă o dată în ziua a treia cu cererea de a fi primit în audiență de suveranul pontif. În dimineața următoare trebuia să-și înceapă călătoria de înapoiere, ca să fie prezent la întâlnirea ce și-o dăduse cu Aymer.
Cu răbdare, dar cuprins de o încordare extremă, așteptă pe culoarul reședinței papale. De vreo două ori i se spuse că nu va putea fi primit nici în acea zi, din pricina ultimelor desfășurări ale cazului. Privirea sumbră îi rătăci de-a lungul stâlpilor de piatră. Gândul îi era la Aymer. Va avea oare cavalerul francez mai mult succes? Care va fi părerea comandorului din Villers-le-Temple? La capătul culoarului scârțâiră balamalele unei uși împodobite luxos cu ornamente de lemn cioplit. Ieși un cardinal, se opri o clipă, ca să închidă ușa după el, și porni apoi pe culoar, înspre Richard. Plin de speranță, cavalerul își părăsi atitudinea de om descurajat, și luă poziția de drepți, așteptând până ce cardinalul avea să ajungă lângă el. Bărbatul în manta roșie ca focul, cufundat parcă în gânduri, se îndreptă cu pași lenți spre ceva aflat în fața sa. Păru să nu-l fi observat pe cavaler, deoarece trecu pe lângă el fără să-și întoarcă privirea. În acea clipă se produse o oarecare mișcare în atitudinea încremenită a tânărului, care se întoarse repede și prinse mâneca roșie.
– O clipă, monseniore!
Prelatul se opri, se întoarse încet și privi calm chipul crispat al lui Richard.
– Nu te-am văzut și ieri aici? întrebă cardinalul. Și alaltăieri?
Richard își retrăsese mâna, iar cardinalul își netezi rasa.
– Desigur, monseniore. Pentru a treia zi consecutiv încerc să obțin audiență la Sfântul Părinte, dar în zadar.
– Sanctitatea Sa a fost absorbit aproape în permanență de felurite consfătuiri. Arestarea cavalerilor din Ordinul Templierilor îi solicită întreaga atenție. Problemele dumitale nu pot aștepta câteva zile? Cine ești?
Tonul cardinalului nu era neprietenos, iar ochii lui cenușii erau sinceri și cordiali.
– Richard, cavaler din the New Temple din Londra.
Urmară câteva clipe de tăcere Cardinalul își lăsă privirea să-i lunece de-a lungul îmbrăcăminții lui Richard și nu-și ascunse uimirea, care deveni încă și mai intensă atunci când cavalerul își plecă respectuos capul și-și împinse spre spate tichia de zale, încât îi deveni vizibilă tonsura.
– Bine, bine, zise cardinalul, zâmbind.
– Frații mei și eu am dori să știm care este reacția Bisericii față de modul de a proceda al regelui Filip.
– Eu aș dori să-ți pun mai întâi câteva întrebări, ca să fiu sigur de identitatea dumitale, înainte de a-ți da niște informații care nu sunt destinate unor profani.
Richard îl urmă pe cardinal în una dintre încăperile particulare, unde prelatul îi ceru să-i citeze cuvânt cu cuvânt câteva din articolele regulilor.
Lui Richard nu-i veni greu să-i răspundă și fu încântat că nu i se puneau întrebări care să meargă mai adânc și să-l silească să-și încalce legământul de a păstra secretele.
Apoi prelatul se prezentă:
– Thibaut de Corbara.
Richard nu cunoștea acest nume.
– Ai fost trimis încoace de superiorii dumitale din Londra?
– Nu, monseniore, eu…
– A, bineînțeles, asta nu se poate încă. Probabil că cei de acolo nu știu încă nimic. Ai fost oaspetele fraților dumitale francezi? Să mai fie oare în Franța cavaleri în libertate?
– Eram întâmplător în trecere prin Franța, minți Richard. N-am întâlnit decât unul singur în libertate, dar suntem în contact cu comanderiile din provincia Liege.
Cardinalul mai dădu încă o dată din cap și se așeză pe o bancă de piatră, ținându-și în poală mâinile încrucișate.
– Monseniore, suntem deznădăjduiți. Cele întâmplate ne-au răscolit în așa hal, încât nu mai știm cum să acționăm. Suntem izolați de superiorii noștri, care acum se află în captivitate. Dacă știm care este răspunsul Bisericii, asta ne poate fi un sprijin.
– Cred, zise cardinalul, că pot avea încredere în dumneata, dar sunt nevoit să te rog cât se poate de stăruitor să nu spui nimănui cine te-a informat. Ei bine: suveranul meu, regele Franței, l-a rugat pe Sanctitatea Sa, într-o epistolă, să aprobe în mod public arestarea și punerea sub acuzare a templierilor, cu toate că, la urma urmei, o asemenea aprobare nici nu este necesară: Inchiziția are voie să acționeze fără asentimentul și fără dispoziția Sfântului Scaun.
Cardinalul văzu că expresia feței tânărului cavaler încremenește.
– Așadar, dați crezare tuturor acelor învinuiri, acelor născociri josnice, care n-au alt scop decât de a ne pune într-o lumină proastă? Vă asigur, monseniore, că nu e adevărat, că noi n-am fi tolerat nici o clipă prezența în mijlocul nostru nici măcar a celui mai mărunt dintre aceste păcate!
Cardinalul dădu binevoitor din cap.
– Știu. Față de mine n-ai nevoie să te dezvinovățești. Sanctitatea Sa este mai degrabă înclinat să ia atitudine împotriva inițiativei regelui Filip. Acțiunea discreționară a regelui este un drept pe care l-a sustras pur și simplu Sfântului Scaun. Va fi trimisă la Paris o dezaprobare oficială. Chipul încordat al cavalerului se destinse din nou, dar rămase serios. Și ceea ce e mai rău ca orice, zise în continuare prelatul, și ceea ce a stârnit pe bună dreptate mânia Sanctității Sale este faptul că regele le-a trimis regelui Jaime al Aragonului, regelui Eduard al II-lea al Angliei, împăratului Albert și altora scrisori în care îi îndeamnă să-i urmeze pilda. Nădăjduiesc ca acești suverani să reacționeze negativ.
Teama lui Richard era deci îndreptățită: regele căuta în toate părțile sprijin moral pentru acțiunea sa ilegală. Și puse cu băgare de seamă întrebarea următoare, apucând totodată, cu un gest spasmodic, cu ambele mâini, garda spadei sale:
– Ce poate face papa împotriva acestei inițiative a lui Filip? Vreau să spun: cât de departe este dispus să meargă papa ca să ne salveze din mâinile lui Filip?
– Se gândește să le ia arhiepiscopilor și episcopilor puterea judecătorească, așa încât aceștia să nu-i poată condamna pe cavaleri pe baza ordinului regelui. Mulți dintre acei prelați au fost ajutați de Filip să se urce în scaun; sunt aproape toți uneltele lui. Richard dădu din cap că a înțeles; asemenea lucruri fuseseră cândva frecvente și în Anglia. În plus, va fi redusă și puterea tribunalului inchizitorial, ceea ce va fi la fel de puțin pe placul lui Filip. Richard simți că mâinile îi devin reci ca gheața. Corbara își ridică prevenitor degetul, spunând în continuare: Este un pas îndrăzneț, domnule cavaler, deoarece nu uita că ne aflăm într-o poziție vulnerabilă, în mijlocul regatului lui Filip, și că într-un anumit sens depindem de el.
Era limpede că acum Corbara vorbea către el însuși.
– Pentru asta e nevoie de curaj și de îndrăzneală, fu de părere Richard, nădăjduind cu înfocare ca papa să posede ambele însușiri într-o măsură îndestulătoare.
Cardinalul îl privi cercetător cu ochii pe jumătate închiși, ca și cum observația ar fi conținut o ambiguitate, și se sculă în picioare, ca semn că acum convorbirea luase sfârșit. Cu o clipă înainte de a se întoarce spre ușă îl privi pe Richard drept în ochi și zise domol, de data aceasta cu o evidentă ambiguitate în glas, pe care însă Richard n-o putu pătrunde:
– Îți împărtășesc îngrijorarea, domnule cavaler. Ne temem de Filip la fel ca dumneata. Dar și mai mult ne temem de triumviratul pe care îl folosește în acțiunile sale: Guillaume de Nogaret, pe care l-a numit de curând cancelar, și ciracii acestuia, cavalerii Enguerrand de Marigny și Guillaume de Plaisians, sfetnicii regelui.
După două zile avu loc la Paris, pe cheiul Senei, o revedere sumbră. Aymer, cu o privire mai nefericită decât cea a camaradului său, își înfățișă rezultatul misiunii sale, rezumându-l în câteva cuvinte:
– Cei din Villers-le-Temple așteaptă și deocamdată n-au de gând să se vâre într-un cuib de viespi.
Richard își privi cizmele murdare și îi relată lui Aymer anevoioasele sale eforturi făcute la Poitiers și convorbirea cu cardinalul Corbara, al cărui nume însă, așa cum făgăduise, nu-l pomeni.
Încă înainte de a-și fi încheiat relatarea, chipul lui Aymer se lumină.
– Vasăzică papa a condamnat arestarea? Formidabil! Și le-a luat judecătorilor puterea? I-a dat șah-mat regelui!
– Chiar atât de departe n-am ajuns, zise Richard. Asta e abia prima mutare, și din fericire una de atac. Am însă bănuiala fermă că Filip nu se va retrage, ci că, dimpotrivă, va da o replică și mai agresivă.
– Vom vedea, zise Aymer, cu un gest de dezaprobare. Să nu-ți închipui că-l subestimez pe rege, frate Richard. Dar trebuie totuși să admiți că nu ne poate face mare lucru, dacă îl avem în spate pe papă. Richard dădu neîncrezător din cap; nici acum nu știa cum trebuie să interpreteze cuvintele cardinalului. Poate că cei din Villers-le-Temple au avut dreptate, zise Aymer în continuare. Potrivit ofițerilor de acolo, nu va dura mult. E pur și simplu cu neputință.
– Crezi?
– Relatarea ta confirmă această convingere. Mi-ai dat într-adevăr curaj.
– N-am urmărit să-ți dau curaj. Cum ai pus mâna pe spada asta?
Aymer râse cu poftă și-și ciocăni cu degetele, plin de încredere, arma care îi atârna de centiron.
– Cei din Villers-le-Temple au consimțit să-mi dăruiască această frumoasă piesă de forjă, dacă nu le mai fac alte dificultăți.
– Alt ajutor n-au putut să-ți dea?
– Ceva sfaturi în doi peri. Am fost nevoit să stau ascuns și să urmăresc în liniște desfășurarea evenimentelor. Cred că ar fi preferat să mă țină la ei… Firea mea impulsivă se trădează întotdeauna.
Richard îl bătu prietenește pe umăr.
Cartea Amurgul templierilor poate fi achiziționată de la: