Prințesa Danuta, Maćko și Zbyszko mai fuseseră și înainte la Tyniec, dar în suită erau curteni care-l vedeau acum prima dată. Aceștia, înălțându-și ochii, priveau cu uimire la abația impunătoare, la zidurile crenelate care se ridicau deasupra stâncilor peste prăpăstii, la clădirile care se înălțau pe povârnișurile muntelui sau înăuntrul zidurilor etajate și strălucind ca aurul în lumina soarelui care răsărea. După zidurile și clădirile arătoase, după acareturile destinate la tot felul de întrebuințări, după grădinile de la poalele muntelui și după câmpurile lucrate cât cuprindeai cu privirea, se vedea de la prima aruncătură de ochi că era un lăcaș cu bogății nenumărate din vechime cu care oamenii din Mazowsze, un ținut mai sărac, nu erau obișnuiți și tare se mai minunau. Existau, de bună seamă, abațiile străvechi și puternice ale benedictinilor și în alte părți ale țării, la Lubuś pe Odra, la Płock, spre exemplu, în Wielkopolska la Mogilna și în alte locuri, totuși niciuna nu se putea compara cu cea de la Tyniec, ale cărei pământuri întreceau chiar și unele principate, iar veniturile ei ar fi stârnit până și invidia regilor din acel timp.
Așa că admirația curtenilor sporea mereu, iar unora aproape că nu le venea să creadă ce vedeau. În acest timp, prințesa, vrând să scurteze drumul și să-și facă jupânițele curioase, îl rugă pe unul dintre călugări să povestească istoria străveche și cumplită despre Walgierz Viteazul, pe care o auzise nu prea exact la Cracovia.
La auzul acestei propuneri, jupânițele se strânseră ciopor în jurul stăpânei, urcând încet panta, ca niște flori mergătoare în razele soarelui.
Despre Walgierz să vă povestească fratele Hidulf, căruia i s-a arătat în vis într-o noapte, spuse unul dintre călugări, uitându-se la celălalt, un om bătrân care mergea puțin adus de spate alături de Mikołaj de Długolas.
– E adevărat că l-ați văzut cu proprii ochi, cuvioase părinte? Întrebă prințesa.
– L-am văzut, răspunse călugărul posomorât, pentru că sunt momente în care din voia Domnului, poate să-și părăsească locuința de sub pământ și să se arate oamenilor.
– Când se întâmplă asta?
Călugărul privi la ceilalți doi și tăcu, fiindcă exista credința că spiritul lui Walgierz apare atunci când printre călugări se strică obiceiurile, când aceștia se gândesc mai mult decât se cuvine la bunurile și la bucuriile lumești.
Tocmai asta nu voia să recunoască niciunul dintre ei; se mai spunea și că stafia prorocește războiul sau alte nenorociri, de aceea, fratele Hidulf rosti abia după o clipă de tăcere:
– Apariția ei nu prevestește nimic bun.
– Nici eu n-aș vrea să-l văd, spuse prințesa, făcându-și semnul crucii, dar de ce se află în iad, de vreme ce, cum am auzit, s-a răzbunat doar pentru nedreptatea ce i s-a făcut?
– Chiar dacă ar fi fost virtuos toată viața, răspunse călugărul cu asprime, tot ar fi fost blestemat, pentru că a trăit în vremea păgânilor și n-a fost iertat pentru păcatul originar prin sfântul botez.
După aceste cuvinte, sprâncenele prințesei se împreunară dureros, deoarece îi trecu prin minte că marele ei părinte, pe care-l iubise din tot sufletul, murise și el în credința păgânească și avea să ardă veșnic în iad.
– Ascultăm, îl îndemnă pe călugăr după un moment de tăcere.
Iar fratele Hidulf începu să povestească:
– Era pe vremea păgânilor un graf puternic, căruia i se spunea, din cauza frumuseții lui, Walgierz Viteazul. Toată țara asta, cât vedeai cu ochii, era a lui, iar în timpul campaniilor, afară de pedestrașii din popor, conducea o sută de lăncieri, pentru că toți stăpânitorii, spre apus până dincolo de Opole, iar spre răsărit până la Sandomierz, erau vasalii lui. Cirezile lui nu le putea număra nimeni, iar la Tyniec avea un turn plin cu bani, cum au acum teutonii la Malborg.
– Știu că au! Îl întrerupse prințesa Danuta.
– Și era asemenea unui uriaș, își urmă călugărul vorba, smulgea și stejarii cu rădăcini cu tot, iar la cântatul din lăută și din gură, nu-l întrecea nimeni în lume. Iar o dată, când era la curtea regelui francez, s-a îndrăgostit de el regina Helgunda, pe care tatăl ei voia s-o încredințeze lui Dumnezeu, și a fugit cu el la Tyniec, unde au trăit amândoi în destrăbălare, pentru că nici un preot n-a vrut să-i cunune în biserică. La Wiślica, însă, se afla Wisław cel Frumos din stirpea regelui Popiei. În absența lui Walgierz Viteazul, acesta a pustiit ținutul Tyniec. Walgierz Viteazul l-a înfrânt și l-a adus în robie la Tyniec, fără să se teamă că orice femeie care-l vedea pe Wisław, se lepăda numaidecât de tată și de mamă, numai să-și mulțumească poftele. Așa s-a întâmplat și cu Helgunda. L-a înfășurat cu asemenea legături, încât uriașul care smulgea stejari din rădăcină, n-a fost în stare să le rupă, așa că l-a dat în mâna lui Wisław, care l-a dus la Wiślica. Dar Rynga, sora lui Wisław, auzind cântecul lui Walgierz în temniță, s-a îndrăgostit imediat de el și i-a dat drumul. Odată slobod, Walgierz i-a tăiat cu paloșul pe Wisław și pe Helgunda, ale căror trupuri le-a aruncat corbilor, apoi s-a întors cu Rynga la Tyniec.
– Și n-a procedat cum se cuvine? Întrebă prințesa.
Iar fratele Hidulf răspunse:
– Dacă ar fi primit botezul și ar fi dat Tyniec călugărilor benedictini, poate că Dumnezeu i-ar fi iertat păcatele, dar pentru că n-a făcut-o, l-au mâncat viermii pământului.
– Dar benedictinii erau pe atunci în Regat?
– Nu erau, fiindcă aici trăiau numai păgânii.
– Atunci, cum putea să se boteze și să le dea Tyniec?
– Nu putea și tocmai de aceea a fost osândit la chinuri veșnice în iad, răspunse călugărul cu gravitate.
– Desigur, are dreptate, se auziră câteva glasuri.
Dar între timp se apropiaseră de poarta principală a mănăstirii, unde îi aștepta abatele în fruntea unui numeros alai de călugări și șlahtici. Laicii: „economi”, „avocați”, „procuratori”, și tot felul de slujbași dintre călugări, erau întotdeauna destul de mulți la mănăstire. Numeroși șlahtici, chiar cavaleri avuți, aveau în grijă pământurile întinse ale sfântului lăcaș în baza dreptului de vasalitate nu prea des întâlnit în Polonia, iar aceștia, ca „vasali” veneau bucuroși la curtea „suzeranului”, unde lângă marele altar, era mai ușor să capete daruri, scutiri și alte binefaceri ce depindeau adesea de un serviciu neînsemnat, un cuvânt rostit la momentul potrivit sau de buna dispoziție a puternicului abate. Serbările care se pregăteau în cetatea de scaun atrăgeau și ele destui vasali de acest fel din ținuturi îndepărtate, care, din pricina îmbulzelii, găseau cu greutate locuri în hanurile din Cracovia, așa că rămâneau la Tyniec. Din aceste motive abbas centum villarum putea s-o întâmpine pe prințesă cu un cortegiu și mai numeros decât de obicei.
Era un om de statură înaltă, cu fața uscată, înțeleaptă, ras în vârful capului, care mai jos, deasupra urechilor, era înconjurat de părul cărunt. Pe frunte, avea o cicatrice de la o rană căpătată, se vede, în vremea tinereții cavalerești, ochi pătrunzători ce priveau semeț de sub sprâncenele negre. Era îmbrăcat într-o rasă, ca și ceilalți călugări, dar pe deasupra purta o mantie neagră, căptușită cu purpură, iar la gât, un lanț de aur, de care atârna o cruce tot de aur, bătută cu pietre scumpe, însemn al demnității lui de abate. Toată făptura lui trăda un om mândru, obișnuit să poruncească și încrezător în sine.
Cu toate acestea, pe prințesă o întâmpină curtenitor, ba chiar cu umilință, întrucât își amintea că soțul ei descindea din același neam cu principii din Mazowsze, din care se trăgeau regii Władysław și Kazimierz, iar după mamă și regina de acum, stăpâna uneia dintre cele mai mari țări din lume. Trecu deci pragul porții, își înclină capul adânc, apoi făcând semnul crucii asupra Annei Danuta și a întregii curți cu o cutie mică pe care o ținea între degetele de la mâna dreaptă, spuse:
– Fii binevenită, milostivă stăpână în umilul lăcaș al călugărilor. Fie ca Sf. Benedict de Nursja, Sf. Maurus, Sf. Bonifaciu și Sf. Benedict de Aniane, ca și Jan de Tolomeia, patronii noștri care trăiesc în veșnică lumină, să-ți dea sănătate, noroc și să te binecuvânteze de câte șapte ori în fiecare zi în tot timpul vieții tale!
– Ar trebui să fie surzi, dacă n-ar asculta cuvintele unui abate atât de însemnat, răspunse prințesa îndatoritoare, cu atât mai mult cu cât noi am venit aici la slujbă, în grija căreia ne încredințăm.
Cartea Cavalerii Teutoni poate fi achiziționată de la: