Scrooge s-ar fi văicărit zadarnic că pe vremea aceea și la acel ceas din noapte o plimbare nu era deloc potrivită; că patul era cald și că termometrul arăta multe grade sub zero afară; că era îmbrăcat subțire, fiind doar în papuci, halat și scufie de noapte; și că era deja răcit. Nu se putea împotrivi strânsorii lui, deși era blândă ca a unei mâini de femeie. Se ridică, dar, băgând de seamă că duhul se îndrepta spre fereastră, îi apucă veșmântul, rugându-se de el.
– Sunt muritor, protestă Scrooge, și pot să cad.
– Îngăduie atingerea mâinii mele aici, spuse duhul, punându-i-o pe inimă, și vei fi susținut nu doar acum!
În timp ce rosti aceste vorbe, trecură prin zid și se pomeniră pe un drum de țară deschis, mărginit de câmpuri pe fiecare parte. Orașul dispăruse cu totul. Nu se zărea nici urmă de el. O dată cu el dispăruseră și întunericul și ceața, căci era o zi de iarnă rece, senină, cu zăpadă pe jos.
– Doamne Dumnezeule! Spuse Scrooge, încleștându-și mâinile în timp ce se uită în jur. În locul acesta am crescut! Aici am copilărit!
Duhul îl privi cu blândețe. Bătrânul îi simțea încă vag atingerea, deși fusese ușoară și trecătoare. Era asaltat de o mie de miresme care pluteau în aer, fiecare legată de o mie de gânduri, speranțe, bucurii și griji, de mult de tot uitate!
– Îți tremură buzele, spuse duhul. Și ce ai pe obraz?
Scrooge mormăi, cu o ciudată jenă în glas, că e un coș; și se rugă de fantomă să-l ducă unde poftește.
– Îți amintești drumul? Întrebă duhul.
– Cum să nu mi-l amintesc? Strigă înflăcărat Scrooge. As putea să-l urmez legat la ochi.
– Ciudat că l-ai uitat atâția ani! Remarcă fantoma. Hai să mergem.
Porniră pe drum și Scrooge recunoștea fiecare poartă, fiecare stâlp, fiecare copac, până ce în depărtare se ivi un mic târg, cu podul și biserica lui, cu râul lui șerpuitor. Văzură câțiva ponei flocoși venind în trap spre ei, purtând în spinare niște băieți care strigau spre alți băieți aflați în șarete și căruțe mânate de fermieri. Toți băieții erau voioși și strigau unii la alții, până ce câmpurile late se umplură de melodii vesele, făcând aerul răcoros să râdă auzindu-le.
– Acestea sunt doar umbrele celor care au fost, spuse fantoma. Nu ne simt prezența.
Voioșii călători veniră spre ei; și în timp ce veneau, Scrooge îi recunoscu și îi numi pe fiecare. De ce oare se bucura peste măsură să-i vadă? De ce îi sticleau ochii reci și de ce îi tresaltă inima când ei trecură prin fața lui? De ce oare era fericit auzindu-i că își urează Crăciun fericit când se despărțeau la răscruci și pe drumuri lăturalnice, ducându-se la casele lor? Ce însemna Crăciun fericit pentru Scrooge? Naiba să-l ia de Crăciun fericit! Lui nu-i adusese niciodată nimic bun!
– Școala nu e cu totul părăsită, spuse fantoma, încă mai e acolo un copil singuratic, uitat de prietenii lui.
Scrooge spuse că știa. Și suspină.
Părăsiră drumul mare, luând-o pe un drumeag bine cunoscut de Scrooge, și ajunseră în curând la un conac din cărămidă roșie ștearsă, cu o cupolă pe acoperiș, o sfârlează de vânt în vârf și un clopot atârnând în ea. Era o casă mare, dar ajunsă acum o ruină; căci acareturile sale erau puțin folosite, pereții erau umezi și mucegăiți, geamurile sparte și porțile căzute. În grajd umblau țanțoș și cloncănind niște păsări; iar șoproanele pentru trăsuri și șurile erau năpădite de iarbă. Nici înăuntru nu mai era mare lucru care să amintească de starea ei de odinioară; căci, pătrunzând în holul mohorât și aruncând o privire prin ușile deschise ale multor încăperi, văzură că erau mari, friguroase și cu puține mobile. Se simțea un miros de pământ, de pustietate glacială, care îți evoca prea multe treziri la lumina luminării și nu prea multă mâncare.
Cei doi, duhul și Scrooge, străbătură holul, îndreptându-se spre o ușă din dosul casei. Se deschise în fața lor, dând la iveală o încăpere lungă, pustie și tristă, pe care șirurile de bănci și de pupitre urâte, din lemn de brad, o făceau să pară și mai pustie. La unul din pupitre, un băiat singuratic citea lângă un foc firav; Scrooge se așeză pe o bancă și plânse văzându-se pe el însuși, așa cum fusese, o biată ființă uitată.
Ecourile tăinuite ale casei, chițăiturile și forfota șoarecilor din dosul lambriurilor, picăturile ce se scurgeau din cișmeaua pe jumătate dezghețată din curtea mohorâtă din spate, leneșul balans al ușii unei magazii goale, trosnetele focului, toate acestea îi înmuiară inima lui Scrooge, slobozindu-i și mai tare lacrimile.
Duhul îi atinse brațul, arătând spre sinele său mai tânăr, absorbit de lectură. Deodată, un bărbat cu veșminte străine, care se vedea limpede, miraculos de real, apăru la fereastră, cu un topor vârât în centură și ducând de frâu un măgar încărcat cu lemne.
– Ia uite, este Ali Baba! Exclamă Scrooge fascinat. Bătrânul și cinstitul Ali Baba, dragul de el! Da, da, îmi amintesc! Odată, de Crăciun, când copilul singuratic de acolo a rămas în școala părăsită, el a apărut de-adevăratelea, pentru prima dată, chiar așa. Bietul băiat! Și Valentin, spuse Scrooge. Și sălbaticul lui frate, Orson; uite-i! Și – cum îl cheamă?
– Cel care a fost lăsat în izmene, dormind, la poarta Damascului; nu-l vezi? Și grăjdarul sultanului, răsturnat de duhurile rele; uite-l cum stă în cap! Așa-i trebuie! Îmi pare bine. De ce s-a însurat tocmai el cu prințesa?
Dacă l-ar fi auzit pe Scrooge, risipindu-și toată ardoarea în asemenea subiecte, cu un glas cu totul neobișnuit, între râs și plâns, și dacă ar fi văzut fața lui luminată și emoționată, tare s-ar mai fi minunat partenerii lui de afaceri din Londra.
– Uite-l pe Papagal! Strigă Scrooge. Uite-l acolo, cel cu corp verde și coadă galbenă și un fel de salată verde în creștet! Sărmane Robin Crusoe, l-a strigat când s-a întors acasă, după ce a navigat în jurul insulei. „Sărmane Robin Crusoe, pe unde-ai umblat, Robin Crusoe?” Omul a crezut că visa, dar nu visa. Era Papagalul, să știi. Uite-l și pe Vineri, aleargă de rupe pământul spre golfuleț! Hei! Alo! Hei-ho!
Apoi, trecând iute la o altă stare, trecere foarte străină caracterului său, spuse, compătimindu-și sinele lui de odinioară, „Bietul băiat!”, și se porni iar pe plâns.
– Aș vrea…, murmură Scrooge, băgând mâna în buzunar și uitându-se în jur, după ce își șterse ochii cu manșeta. Dar e prea târziu.
– Ce s-a întâmplat? Întrebă duhul.
– Nimic, spuse Scrooge. Nimic. Noaptea trecută, un băiețel mi-a cântat un colind de Crăciun la ușă. As vrea să-i fi dat ceva: asta-i tot.
Duhul zâmbi, cufundat în gânduri, și spuse, fluturând mâna:
– Hai să mai vedem și un alt Crăciun!
Sinele de odinioară al lui Scrooge crescu la auzul acestor cuvinte și încăperea deveni ceva mai întunecată și mai murdară. Lambriurile se scorojiră, geamurile crăpară și din tavan căzură bucăți de moloz, scoțând la iveală șipcile dezgolite; dar cum se petrecură toate acestea, Scrooge nu știu, așa cum nu știm nici noi. Știa doar că era foarte adevărat; că toate se petrecuseră chiar așa; că el era din nou singur, în timp ce toți ceilalți băieți plecaseră acasă, să-și petreacă frumoasa vacanță.
Nu mai citea; se plimba disperat de colo-colo. Scrooge se uită la duh și, clătinând trist din cap, privi neliniștit spre ușă.
Aceasta se deschise și o fetiță, mult mai mică decât băiatul, dădu buzna și, încolăcindu-și brațele de gâtul lui, i se adresă cu: „Dragul meu, iubitul meu frate!”
– Am venit să te iau acasă, dragul meu frate! Spuse copila, bătând din palmele micuțe și îndoindu-se de râs. Te duc acasă, acasă, acasă!
– Acasă, micuța mea Fan? Repetă băiatul.
– Da, spuse copila, în culmea bucuriei. Acasă, pentru totdeauna. Acasă, de acum în vecii vecilor! Tata e mult mai bun decât era și acasă e ca în rai! Mi-a vorbit atât de duios într-o noapte minunată când m-am dus la culcare, că nu m-am temut să-l mai întreb încă o dată dacă poți să vii acasă; și el a spus da, poți să vii; și m-a trimis cu trăsura să te aduc. Și o să fii bărbat! Spuse copila, deschizând ochii și n-ai să te mai întorci niciodată aici. Dar mai întâi o să fim împreună tot Crăciunul și o să ne veselim cum nu s-a mai veselit nimeni pe lume!
– Ești o femeiușcă pe cinste, micuța mea Fan! Exclamă băiatul.
Ea bătu din palme și râse și încercă să-l mângâie pe cap, dar, fiind prea mică, râse din nou și se ridică pe vârfuri ca să-l sărute. Apoi începu să-l tragă, în nerăbdarea ei copilărească, spre ușă; iar el, bucuros să plece, o însoți.
Cartea Poveste de Crăciun poate fi achiziționată de la: