Când Metcalfe a reușit să o întâlnească în cele din urmă, tânăra rusoaică părea copleșită de atențiile bogatului american. Dar nu își dădea seama – deși se considera sofisticat și om de lume – cât de fascinat era tânărul de ea. După câteva luni, o dată afacerile rezolvate, frații Metcalfe părăsiseră Moscova. Stephen considerase despărțirea de Svetlana cea mai dureroasă încercare prin care trecuse. În trenul de noapte Moscova-Leningrad, Stephen nu închisese un ochi, abătut. Fratele lui, Howard, dormise confortabil și, când fusese trezit de bătrâna încăpățânată care servea ceaiul, cu o oră înainte de Leningrad, glumise cu el său, se distrase pe seama lui. Howard era cât poate fi un frate mai mare de sensibil și nepăsător.
– Hai, uit-o, îl zorea pe Stephen, e doar o balerină, pentru numele lui Dumnezeu. Lumea e plină de femei frumoase – o să vezi.
Stephen tăcea, privind dezamăgit pădurea ce se desfășura în viteză în fata ochilor.
– Oricum, nu se poate s-o fi luat în serios. Nu vreau să mă gândesc ce-ar zice tata dac-ar afla vreodată c-ai ieșit c-o balerină. E aproape la fel de rău ca o actriță!
Metcalfe se încruntă, uitându-se fix pe geam.
– Deși sunt de acord, zise Howard, fata aia e deosebită.
– Svetlana Baranova e în prezent primă-balerină la Balșoi, zise acum Corcoran. În ultimele luni a devenit amanta unui înalt funcționar de la Ministerul de Externe german staționat la Moscova.
Metcalfe clătină din cap de parc-ar fi încercat să scape de o pânză de păianjen.
– Lana? zise din nou. Cu un nazist?
– Evident, replică Corcoran.
– Și… și de unde știați că avusesem o… o aventură cu ea?- Amintește-ți că atunci când ni te-ai alăturat te-am pus să completezi un formular lung și îngrozitor, de vreo cincizeci de pagini, în care ți-am cerut să faci o listă cu toți cunoscuții din țări străine – prieteni, familie, relații, toți. Ai scris despre rude în Buenos Aires, colegi în Lucerna, prieteni în Londra, în Spania. Dar nu ai amintit pe nimeni în Moscova, deși în alte părți ai trecut Moscova printre orașele vizitate. Te-am întrebat cum puteai petrece luni de zile în Moscova fără să întâlnești pe nimeni. Și ai mărturisit că, în fine, ai avut o aventură.
– Uitasem.
– Am puțini oameni în New York, cum știi, dar sunt plini de resurse. Sunt antrenați să facă legătura între nume. Când un raport de informații rătăcit, în care era vorba despre un atașat al Ambasadei germane din Moscova, pe nume Rudolf von Schussler, și despre faptul că nu ar fi cu totul pronazist, a trecut pe la birourile cercetătorilor mei, una dintre fetele mele a fost suficient de atentă să lege două puncte. Raportul de supraveghere a lui von Schussler îl lega de o balerină de la Balșoi numită Svetlana Baranova, și numele a declanșat un resort în memoria cercetătoarei mele.
– Lana se vede cu un diplomat german? Gândi Metcalfe cu voce tare, mai mult pentru sine.
– De când Hitler și Stalin au semnat pactul de neagresiune, anul trecut, comunitatea diplomatică germană din Moscova a putut să întrețină relații rezonabil de libere cu anumiți ruși privilegiați. Desigur, Ministerul de Externe german e plin de aristocrați conservatori – Registrul Social nu există doar în țara noastră, cum știi – și o parte din ei nu sunt prea discreți în legătură cu dezacordul lor cu Hitler și naziștii lui turbați. Am presupus că von Schussler ar putea fi considerat printre aceia care se opun în secret lui Hitler. Dar e oare adevărat? Și cât de tare se împotrivește în realitate? Și se opune într-atât încât i-ar ajuta un pic pe cei cu șepci albe? Asta vreau să afli.
Metcalfe încuviință, simțind cum îi crește emoția. Moscova din nou! Și… Lana!
– Iată deci ce vreau să faci, continuă Corcoran. Acum e al dracului de greu pentru un străin să intre în Rusia. N-a fost niciodată ușor, dar acum e mai greu ca niciodată. Cred însă că nu e imposibil de infiltrat vreun agent sub acoperire, în lumină – sub numele tău adevărat. Până la urmă vei avea un motiv perfect plauzibil să te duci la Moscova. Familia ta are nevoie să finalizeze transferul unor bunuri legate de unele din fostele colaborări bilaterale.
– Nu știu despre ce vorbiți.
– Ei, inventezi tu ceva. Rezolvă detaliile cu fratele tău. O să-ți înlesnim noi asta. Crede-mă, dacă există promisiunea unei infuzii de valută forte, sovieticii vor fi cât se poate de nerăbdători să aranjeze întâlniri. Chiar și în perioada asta, când ne acuză în Pravdaîn fiecare zi.
– Vă referiți la mită.
– Mă refer la orice e necesar. Chiar nu contează. Ideea e să-i convingem pe ruși să-ți acorde o viză ca să ai un motiv legitim de a te afla în Moscova. În timp ce vei fi acolo, vei da întâmplător peste vechea ta pasiune, Svetlana, la o petrecere la Ambasada americană. Vă veți întâlni, cum e de așteptat.
– Și?
– Detaliile ți le las ție. Poate vei reaprinde o veche poveste de dragoste.
– Asta-i trecutul, Corky. S-a terminat.
– Te cunoscu eu… Toate fostele tale iubite par să se gândească la tine cu o afecțiune ce le umezește ochii. Cum faci, nu înțeleg.
– Dar de ce?
– E o ocazie foarte rară. O șansă pentru tine de a fi împreună, într-un cadru liber, personal, în afara cercurilor oficiale, cu un foarte important diplomat german care are o linie directă cu Ribbentrop însuși și, ca urmare, cu Fuhrerul.
– Și ce să fac?
– Evaluează-l. Vezi dacă rapoartele pe care le-am primit -că ar fi, în secret, în opoziție – se confirmă.
– Dac-ați primit rapoarte, afinitățile sale nu pot fi așa de ascunse.
– Diplomații noștri americani sunt talentați la descifrarea nuanțelor. Raportează subtilități, glume deplasate, lucruri dintr-astea. Dar asta nu egalează o evaluare completă, personală, susținută de pregătirea unui ofițer de informații antrenat. Dacă într-adevăr von Schussler se opune nebuniei lui Adolf Hitler, am putea planta un fir de informații foarte prețios.
– Vreți să-l convertesc, așa-i?
– Să o luăm încet, bine? Vreau să ceri o viză pe propriul tău nume la Consulatul sovietic de aici, de pe bulevardul Lannes. Chiar și cu privilegiile acordate familiei tale de către sovietici, completarea actelor va dura de la câteva zile la o săptămână. Între timp, încheie-ți afacerile în Paris fără să-ți distrugi legăturile. Mâine te vei întâlni cu un asociat de-al meu foarte inteligent care-și face specializarea în unele dintre secretele meseriei de care vei avea nevoie la Moscova.
Metcalfe încuviință. Ideea de a merge la Moscova era extrem de atrăgătoare, dar nu era nimic în comparație cu a o revedea pe Svetlana Baranova – și dintr-un motiv atât de important.
Corcoran se ridică.
– Du-te, Stephen. Nu avem timp de pierdut. Cu fiecare zi care trece, naziștii înregistrează o nouă victorie. Invadează o altă țară. Bombardează un alt oraș. Sunt tot mai puternici, mai lacomi, în timp ce noi stăm cu mâinile încrucișate și îi privim. Ne lipsesc destul de multe lucruri, după cum știi -zahăr și pantofi, benzină și cauciuc, muniție. Dar ceea ce ne lipsește cel mai tare e timpul.
Violonistul executa bucata lui favorită, „Sonata Kreutzer” de Beethoven, dar nu se simțea bine deloc. În primul rând, pianista cânta îngrozitor. Era nevasta fără gust a unui oficial SS, cu un talent infim: cânta ca o adolescentă la un recital de școală. Muziciană – nici vorbă. Lovea clapele fără niciun simț al dinamicii, acoperindu-l complet pe violonist la unele pasaje mai puternice și sensibile. Și avea un fel enervant de a-și sparge propria armonie, cântând cu stânga o clipă înaintea dreptei. Prima parte, furtunosul allegro, i se potrivise mai bine. Dar hoașca bătrână nu simțea subtilitățile ritmice, de mare virtuozitate ale părții a treia, andantecantabile.
În al doilea rând, piesa era complexă chiar și pentru un bun muzician ca el. Când Beethoven îi trimisese manuscrisul marelui violonist parizian Rudolphe Kreutzer, căruia i-o dedicase, Kreutzer însuși o catalogase drept imposibil de cântat și nu o executase niciodată în public.
De asemenea, acustica era îngrozitoare. Era casa șefului direct al violonistului, Standartenfuhrer H.J. Kieffer, șeful secției de contraspionaj din Paris al Sicherheitsdienst, poliția secretă nazistă. Camera era acoperită cu covoare și împodobită cu tapiserii și draperii grele, așa că sunetul se estompa pur și simplu. Pianul era un excelent Bechstein, dar foarte dezacordat.
Kleist nu înțelegea deloc de ce acceptase să cânte în seara aceea.
La urma urmelor, era foarte ocupat, iar vioara era doar un hobby.
Dintr-o dată, nările îi fură asaltate de un miros. Recunoscu aromele de bergamată, portocală și rozmarin adăugate la o bază de neroii – portocală amară – și știu că era 4711, colonia fabricată de firma germană de parfumuri Muelhens.
Kleist știu fără măcar să ridice privirea că Muller tocmai intrase în încăpere. Muller, supervizorul, era unul dintre puținii oameni din SD care foloseau after-shave. Majoritatea SD-iștilor considerau un atare lucru o afectare nebărbătească.
Muller nu fusese nici la cină, nici la concert, dar trebuia să aibă vreo problemă urgentă în minte. Kleist decise să sară repetarea și să grăbească finalul părții a patra ca să termine mai repede. Avea de lucru.
Se aplaudă cu entuziasm, din inimă și puternic, dat fiind că nu erau mai mult de douăzeci și cinci de oameni în sală, toți SD-iști cu soțiile sau concubinele lor. Kleist mulțumi din cap și se grăbi spre o parte a sălii unde îl aștepta Muller.
Cartea Trădarea lui Tristan poate fi achiziționată de la: