A doua zi, Maigret sosi la Poliția Judiciară cu puțin înainte de ora nouă și aprodul îl anunță că cineva îl căutase deja la telefon.
– Nu și-a spus numele, dar a rămas că mai sună.
Deasupra teancului de corespondență se afla o notă de serviciu.
Ajutorul ecluzierului de la Charenton a fost găsit în dimineața asta spânzurat la poarta din amonte a ecluzei.
Maigret nu avu timp să se mire. Telefonul suna. Ridică receptorul, ursuz, și recunoscu destul de surprins vocea celui care, de la celălalt capăt al firului, vorbea simplu, cu deferență, ba chiar cu un strop de timiditate neașteptată.
– Alo! Domnul comisar? Aici Ducrau. Ați vrea să veniți imediat până la mine? M-aș deranja eu, dar n-ar fi același lucru. Alo! Nu sunt la Charenton. Sunt la birou, cheiul Célestins nr. 33. Veniți? Mulțumesc!
De zece zile, în fiecare dimineață era același soare, făcând parcă să stăruie în aer un gust acid de coacăze verzi. De-a lungul Senei, mai mult decât oriunde, mirosea a primăvară, iar când Maigret ajunse pe cheiul Célestins, se uită cu invidie la un student și la câțiva domni în vârstă care scotoceau în cutiile colbuite ale buchiniștilor.
La numărul 33 se afla o casă cu două etaje, veche, a cărei ușă era împodobită cu câteva plăci de aramă. În interior domnea atmosfera caracteristică micilor reședințe particulare transformate în birouri. Pe uși scria: Casierie, Secretariat… În fața comisarului, o scară ducea la etajul întâi și Ducrau apăru la capătul de sus al acestei scări, în timp ce Maigret căuta o persoană căreia să i se adreseze.
– Vreți să urcați?
Armatorul îl primi pe vizitator într-un salon devenit birou, dar care își păstrase tavanul lucrat cu migală, panourile sculptate și ornamentele aurite, totul decolorat, învechit, contrastând cu mobila din lemn alb.
– Ați citit plăcile de aramă? întrebă Ducrau, poftindu-l să șadă într-un fotoliu. Jos, Societatea Carierelor de pe Marna. Aici, remorcherele, iar la etajul de sus, transporturile fluviale. Adică Ducrau!
Dar spunea toate astea fără să se fudulească, de parcă aceste informații ar fi avut importanța lor. Se așezase cu spatele în lumină și Maigret observă că avea o brasardă din crep la haina din postav gros de culoare albastră. Nu era bărbierit și părea mai puhav la față.
Rămase un moment tăcut, jucându-se cu pipa stinsă, și, în acel moment, Maigret înțelese că existau doi Ducrau: cel care se grozăvea, chiar față de el însuși, vorbea tare, juca țanțoș o interminabilă scenă teatrală, și celălalt, care uita brusc să se privească trăind și nu mai era decât un om destul de timid și stângaci.
Dar probabil se resemna cu greu să fie un astfel de Ducrau! Pentru el era o necesitate să trăiască cu o treaptă deasupra simplei realități, iar ochii lui aveau deja acea scânteiere care anunța o nouă exhibiție.
– Vin la birou cât mai rar cu putință, pentru că sunt destule capete pătrate care să facă treaba de-aici. În dimineața asta nu știam unde să mă refugiez.
Avea necaz pe Maigret pentru tăcerea, pentru pasivitatea lui, deoarece, ca să-și joace scena, avea nevoie de cineva care să-i dea replica.
– Știți unde mi-am petrecut noaptea? La un hotel din strada Rivoli! Pentru că, bineînțeles, s-au năpustit toți în casă, bătrâna mamă a soției mele, fiică-mea, prostănacul ei, plus vecinii! Au organizat un adevărat carnaval funerar și am preferat s-o șterg de-acolo!
Era sincer, dar și mulțumit de cuvântul „carnaval”.
– Am bătut drumurile dezgustat de mine însumi. Nu vă cuprinde niciodată dezgustul ăsta?
Apoi, brusc, luă de pe masă un ziar vechi de câteva zile, se ridică, se proțăpi lângă Maigret și îi puse foaia în fața ochilor, subliniind cu unghia un anunț.
– Ați citit?
Aflăm că Maigret, comisarul divizionar de la Poliția Judiciară, deși încă departe de limita de vârstă, a cerut și a obținut pensionarea. Își va părăsi postul săptămâna viitoare și va fi înlocuit, după câte se pare, de comisarul Ledent.
– Și? întrebă Maigret mirat.
– Câte zile mai aveți? Șase, nu-i așa?
Nu se mai așeză. Simțea nevoia să meargă prin încăpere. Se mișca de colo colo, când cu spatele la lumină, când cu fața la fereastră, cu degetele la subsuorile vestei.
– Ieri v-am întrebat cât vă plătește statul. Vă amintiți? Iar azi vreau să vă spun că vă cunosc mai bine decât vă închipuiți. De săptămâna viitoare vă ofer o sută de mii de franci pe an ca să lucrați pentru mine! Nu vă grăbiți să răspundeți.
Cu un gest nerăbdător, deschise o ușă și îi făcu semn comisarului să vină lângă el. Într-un birou luminos, un bărbat la vreo treizeci de ani, cu început de chelie, stătea în fața unui teanc de dosare, cu un țigaret lung între dinți, în timp ce o dactilografă aștepta să i se dicteze.
– Directorul de la remorcare, spuse el, în timp ce personajul se ridica în mare grabă.
Și armatorul adăugă:
– Nu te deranja, domnule Jaspar! (Apăsase pe cuvântul „domnule”.) Apropo, repetă-mi ce faci în fiecare seară. Mi se pare că ești campion la ceva, dacă-mi amintesc bine.
– La cuvinte încrucișate.
– Exact! Perfect! Ați auzit, domnule comisar? Domnul Jaspar, director la treizeci și doi de ani, de la serviciul remorcare, este campion la cuvinte încrucișate!
Apăsase pe fiecare silabă și, la ultima, închise ușa cu un gest brutal, după care rămase proțăpit în fața lui Maigret, privindu-l în ochi.
– L-ați văzut pe tăntălăul ăsta? Sunt și alții, jos și la etajul de sus, toți bine îmbrăcați, cinstiți, ceea ce numim muncitori. Pot să vă spun că, în momentul ăsta, domnul Jaspar se întreabă cu spaimă cu ce-a putut să mă supere. Dactilografa va povesti incidentul în toată casa și vor suge la subiectul ăsta zece zile ca dintr-o bomboană. Pentru că le dau titlul de directori, își închipuie cu bună-credință că ar conduce ceva! O țigară de foi?
Pe șemineu se afla o cutie cu havane, dar comisarul preferă să-și umple pipa.
– Dumneavoastră nu vă ofer nici un titlu, începeți să vă faceți o idee despre afacerile mele. Transporturile pe de o parte, remorcarea, apoi carierele și restul. Dar restul e ceva extensibil oricât. O să trimit o notă serviciilor mele să nu vă deranjeze. Vă plimbați pe unde vreți. Vă băgați nasul peste tot…
Încă o dată, Maigret se gândi preț de câteva secunde la lungile canale mărginite de copaci, la cumetrele cu pălărie neagră de pai și la vagonetele din cariere gonind spre șlepuri. Ducrau apăsă pe butonul unei sonerii și o dactilografă intră curând, cu carnetul de stenografiere în mână.
– Scrie: Între subsemnații Émile Ducrau și Maigret… Prenumele? și Maigret (Joseph), s-au convenit următoarele. Începând din 18 martie, domnul Joseph Maigret intră în serviciul…
Îl privi pe comisar, se încruntă și îi spuse secretarei:
– Poți s-o ștergi!
Și începu să se plimbe prin încăpere, cu mâinile la spate de data asta, aruncându-i priviri neliniștite vizitatorului său. Acesta nu spusese totuși nimic.
– Ce e? întrebă el, în cele din urmă.
– Nimic.
– O sută cincizeci de mii? Nu! Nu e asta.
Deschise fereastra, lăsând să intre în încăpere hărmălaia orașului. Îi era cald. Aruncă trabucul afară.
– De ce părăsiți poliția?
Maigret zâmbea trăgând din pipă.
– Recunoașteți că nu sunteți omul care să stea fără să facă ceva.
Era furios, umilit, cu răbdarea la limită; totuși, se uita la Maigret cu respect și bunăvoință.
– Nu e vorba nici de bani.
Atunci comisarul se uită la ușa biroului vecin, la tavan, la podea și murmură:
– Poate din aceleași motive ca ale dumitale.
– Aveți și-acolo capete pătrate?
– N-am spus asta!
Comisarul era binedispus sau, mai curând, era pe deplin el însuși. Se simțea în toane bune. Avea un fel de stare de receptivitate acută, care îi permitea să gândească în același timp cu interlocutorul său, uneori și înaintea lui.
Ducrau nu se resemna să bată în retragere, dar își pierdea încrederea, se moleșea, în timp ce efortul i se putea citi pe față.
Cartea Ecluza nr. 1 poate fi achiziționată de la: