REGELE NEGRU.
Cei trei Magi veneau din diferite părți ale lumii. Doi erau albi, al treilea era negru. Cei trei regi urmau steaua care-i călăuzea din înaltul cerului. Într-o noapte însă o pierdură din ochi.
Degeaba cercetau cerul, steaua luminoasă care-i călăuzise nopți de-a rândul, dispăruse. Cei doi Magi albi, înțelepți și matematicieni vestiți din Mesopotania, începură de îndată să traseze linii și cercuri cu toiegele pe nisip. Apoi se cufundară în calcule și ecuații tot mai subtile și mai complicate. Pe Magul negru îl țineau la distanță căci, după părerea lor, el nu știa nimic despre adevărata știință. Magul Negru profită de pauza neașteptată. Cămilele erau obosite și însetate. „Ar trebui să ne gândim și la bietele animale”, își spuse el. Făcu rost de o găleată și se duse după apă la fântâna din sat. Se întoarse și-i întinse găleata primei cămile.
În timp ce ținea găleata sub botul cămilei, văzu din nou steaua care se oglindea în apa din găleată. Steaua dansa în tăcere pe apa pe care cămila o sorbea cu poftă. Astfel își regăsiră cei trei Magi drumul spre Betleem.
Părinții deșertului istorisesc povestea unui bătrân care postise timp de șaptezeci de săptămâni mâncând doar o dată pe săptămână. Vroia un răspuns de la Dumnezeu cu privire la înțelesul unui fragment din Scriptură, dar Dumnezeu întârzia să i-l descopere. Atunci își zise: „Iată cât m-am ostenit și nu mi-a folosit la nimic; mă voi duce dar să-l întreb pe un frate. ” Dar de abia închise ușa dând să plece, că îi fu trimis un înger al Domnului care-i spuse: ” Cele șaptezeci de săptămâni de post ale tale nu te-au apropiat de Dumnezeu, dar acum că te-ai umilit până la a te duce la fratele tău, ți-am fost trimis pentru a-ți desluși înțelesul fragmentului din Scriptură. „
Îi descoperi înțelesul pe care-l căuta, iar apoi se duse de la el.
POVESTE CRUDĂ.
Era odată un băiat care furase. Se aflase, iar băiatul se temea de reacția tatălui, om cinstit și prețuit de toți.
În casă atmosfera era încordată în acea seară. După cină rămaseră doar tatăl și băiatul.
Băiatului îi era teamă și aștepta. Tatăl nu scosese o vorbă toată seara.
Pe neașteptate, tatăl se ridică, se duse la șemineu și luă cu hotărâre un vătrai. Vătraiul era încins și ascuțit. Fără să scoată o vorbă, se îndreptă spre masă.
Înfricoșat, băiatul îl privea cu ochii mari.
Tatăl ajunse în fața fiului, își puse mâna pe masă, iar apoi o străpunse cu fierul fără să spună un cuvânt. În toată viața sa, acel băiat nu mai fură niciodată.
O poveste crudă, desigur, dar dacă privești un crucifix la ce te gândești?
RUGĂCIUNEA.
Cateheta le puse întrebări copiilor despre rugăciune.
„Ia să vedem, tu îți spui rugăciunile seara?” „Sigur.” „Și dimineața?” „Nu!” „Dar de ce?” „Ziua nu mi-e frică.”
Adesea, doar frica este cea care ne face să ne rugăm. Ce umilință pentru noi și mai ales pentru Dumnezeu! Rugăciunea este simplitatea iubirii care vorbește.
Rugăciune care face să răsară soarele, rugăciune care bate în perete oricare ar fi alfabetul, rugăciune care știe că de partea cealaltă cineva ascultă.
TREI CUVINTE.
Era odată un tânăr și ambițios cavaler care era cunoscut pentru viața sa dezordonată. Un tovarăș inimos încercă să-l facă să se gândească la riscurile pe care și le asumă înfățișându-se în fața Domnului, la ultima judecată, cu sufletul îngreunat de păcate.
„Nu mi-e deloc frică”, răspunse disprețuitor cavalerul. „Știu că Dumnezeu este bun și milostiv. Înainte de a muri voi rosti trei cuvinte prin care mântuirea veșnică îmi va fi asigurată. Voi spune: Isuse, ai milă, iartă-mă.”
Tovarășul său clătină din cap, iar cavalerul își continuă viața depravată.
Într-o seară, pe o furtună grozavă, tânărul nostru călărea cu repeziciune pe malurile unui fluviu umflat de ape, nevrând să întârzie la o petrecere. La un trăsnet, calul se sperie și-l aruncă din șa tocmai în valurile învolburate ale fluviului. Ultimele trei cuvinte ale cavalerului înainte de-a muri fură: „Crapă, mârțoagă nenorocită!”
Doi pești înotau unul lângă altul. Brusc, cel mai tânăr îl întrebă pe cel mai în vârstă: „Ce-o fi oare lucrul acela despre care vorbesc cu toții? ” ” Care anume? ” „Marea.”
Peștele mai în vârstă izbucni într-un hohot de râs zgomotos (mă rog, pe cât îi e cu putință unui pește): ” Păi asta-i marea! Suntem în ea. ” ” Nu cred”, dădu neîncrezător din cap peștele cel tânăr. „Asta nu-i decât apă sărată!”
Dar tocmai în apa sărată de zi cu zi ne câștigăm veșnicia.
CEI DOI TĂIETORI DE LEMNE.
Doi oameni munceau în aceeași pădure tăind lemne. Copacii erau mari, puternici și vânjoși. Cei doi tăietori de lemne își foloseau securile cu aceeași măiestrie, dar cu metode diferite: primul lovea trunchiul cu o constanță de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească decât câteva clipe pentru a-și mai trage răsuflarea.
Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.
La apus, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare și n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus. Al doilea, să vezi și să nu crezi, terminase! Începuseră în același timp și cei doi copaci erau la fel!
Primului tăietor de lemne nu-i venea să-și creadă ochilor! „Nu mai înțeleg nimic! Cum ai reușit să termini când te opreai la fiecare oră?”
Celălalt zâmbi: „Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză și pentru a-mi ascuți securea.”
Spiritul tău e asemenea securii. Nu-l lăsa să se ruginească. Ascute-l câte puțin în fiecare zi:
1. Oprește-te zece minute și ascultă puțină muzică.
2. Plimbă-te de câte ori poți.
S. Îmbrățișează în fiecare zi persoanele dragi ție și spune-le: ” Te iubesc!”
4. Sărbătorește zile de naștere, aniversări, onomastici și tot ce-ți vine în minte.
5. Fii drăguț cu toți. Și cu cei din casa ta.
6. Zâmbește.
7. Roagă-te.
8. Ajută pe cineva care are nevoie de tine.
9. Alintă-te.
10. Uită-te la cer și privește spre înalt.
LUNA.
Era odată o fată care, în fiecare noapte, se uita la lună. În acel petec de cer argintat i se părea că zărește chipul unui tânăr necunoscut. Sau nu era poate decât oglindirea vreunui vis. Fata aștepta și suspina.
La celălalt capăt al lumii se găsea un tânăr care, în fiecare noapte, se uita la lună. Iar pe vălul acela palid i se părea că zărește chipul dulce al unei fete.
Tânărul nu era decât un biet arcaș. Astfel, într-o noapte, își luă săgeata cea mai bună și mai iute, își încorda arcul din toate puterile și ținti spre chipul molcom al lunii.
Săgeata, tare ca oțelul și iute ca fulgerul, atinse luna și desprinse din ea o bucată. Căzând, bucata se rupse în două.
O parte căzu în poalele fetei, iar cealaltă la picioarele tânărului arcaș.
Fiecare și-o legă în jurul gâtului ca pe un talisman.
Se vor întâlni oare? Se prea poate.
Dar noi, ființe umane, suntem toți asemenea lor, rătăcim prin lume purtând cu noi jumătatea unui vis.
Foarte probabil, nu știi cine are cealaltă jumătate de vis. De aceea, ca să nu greșești, fii drăguț cu toți cei pe care-i întâlnești.
RESPONSABILITATEA.
Un tânăr îl întrebă pe un învățat: „Ce trebuie să fac pentru a salva lumea?”
Înțeleptul îi răspunse: „Tot ce este necesar pentru a face să răsară soarele mâine dimineață.” „Dar atunci la ce folosesc rugăciunile și faptele mele bune, dăruirea mea în apostolat și în voluntariat?”, răspunse îngrijorat tânărul.
Înțeleptul îl privi liniștit și-i spuse: „Pentru a fi treaz când va răsări soarele.”
Soarele, Cristos, a răsărit. Dar noi preferăm să dormim.
„Și nu este într-adevăr nici o soluție pentru a aduce lumina? ” ” Păi, spuse înțeleptul vesel, ai putea face și tu ca bătrâna care se împingea în peretele vagonului pentru a face trenul să meargă mai iute.”
Cartea Secretul peștilor roșii poate fi achiziționată de la: