Omul în negru fugea prin deșert și pistolarul se ținea după el.
Deșertul era apoteoza tuturor deșerturilor, nemărginit, se înălța spre cer parcă la infinit, în toate direcțiile. Era alb și orbitor și uscat ca iasca și plat, cu excepția nedeslușitei pâcle, ca un nor, a munților care se zăreau la orizont și a ierbii-diavolului care aducea vise dulci, coșmaruri, moarte. Din loc în loc, câte o lespede funerară indica pe unde s-o iei, căci odinioară cărarea suflată de nisip ce șerpuia peste crusta groasă a solului alcalin fusese un drum mare. Trăsuri și căruțe îl străbătuseră. Dar de atunci lumea mersese mai departe. Lumea se golise.
Pistolarul fu cuprins de amețeală, o senzație ca de derivă, care făcu lumea întreagă să pară efemeră, străvezie. Momentul trecu și, asemenea lumii pe fața căreia umbla, el merse mai departe. Străbătu kilometrii cu nepăsare, fără a se grăbi, fără a trage de timp. La brâu avea agățată o ploscă de piele ca un cârnat umflat. Era aproape plină. Progresase în khef de-a lungul multor ani și ajunsese poate la al cincilea nivel. Dacă ar fi fost un preot sfânt manni, probabil că nici nu i-ar fi fost sete; ar fi putut privi procesul de deshidratare a propriului trup cu o detașare clinică, udându-i fisurile și adânciturile întunecate doar atunci când rațiunea îi spunea că trebuie s-o facă. Nu era un manni însă și nici adept al Omului Iisus nu era. Și nu se considera sub nici un chip sfânt. Era doar un pelerin de rând, cu alte cuvinte, ș tot ce putea spune cu reală certitudine era că-i este sete. Cu toate acestea, nu simțea o nevoie stringentă de a bea. Asta îl bucura oarecum. Asta cerea ținutul, era un ținut însetat, iar el, în lunga lui viață, știuse să se adapteze mai presus de orice.
Mai jos de ploscă erau armele, amândouă atent calibrate pentru mâinile sale; atunci când îi rămăseseră de la tatăl său, care cântărea mai puțin și nu era atât de înalt, la fiecare fusese adăugată câte o plăcuță. Cele două curele i se încrucișau peste vintre. Tocurile erau unse atât de bine încât nici soarele acela filistin nu le putea crăpa. Mânerele pistoalelor erau din lemn de santal, galbene, cu granulația fină. Curelușe din piele aspră țineau tocurile legate lejer de coapse și acestea se legănau puțin la mers; îi șterseseră albastrul jeanșilor (și subțiaseră materialul) în două semicercuri care parcă semănau cu niște zâmbete gemene.
Tuburile de alamă ale cartușelor vârâte în ochiurile curelușelor reflectau lumina soarelui. Erau mai puține acum. Pielea scârțâia moale.
Cămașa de ne-culoare ploii sau a prafului era descheiată la gât, cu un șiret de piele atârnând larg printre butonierele făcute manual. Nu mai avea pălărie. La fel, nu mai avea nici cornul de odinioară; îi lipsea de ani buni cornul acela, scăpat din mâna unui prieten aflat în pragul morții, îi lipseau amândouă.
Urcă o dună domoală (deși nu era fir de nisip acolo; deșertul era o suprafață compactă și nici vânturile aprige care băteau la lăsarea întunericului nu ridicau în aer decât un praf aspru, sâcâitor ca pudra de curățat) și în partea adăpostită de vânt, partea unde umbrele se lăsau cel mai devreme, văzu vestigiile împrăștiate ale unei vetre mici. Astfel de semne mărunte, care trădau încă o dată posibila umanitate a omului în negru, îl bucurau fără greș. Buzele i se întinseseră pe rămășițele scobite, scorojite ale feței. Rânjetul era înfiorător, dureros. Se lăsă pe vine.
Cel pe care îl urmărea arsese iarba-diavolului, desigur. Era singurul lucru de pe acolo care putea să ardă. Ardea cu o flacără unsuroasă, stinsă, mocnit. Locuitorii de la graniță îi spuseseră că diavolii sălășluiesc până și în flăcări. Aceștia ardeau iarba-diavolului, dar refuzau să se uite în flacăra ei. Spuneau că diavolii te hipnotizează, te ademenesc și până la urmă te înhață dacă te uiți în flăcări. Iar următorul om atât de nechibzuit încât să se uite în foc te poate vedea.
Iarba arsă era așezată încrucișat în felul acela ideografic de-acum familiar și se nărui într-un morman amorf sub atingerea îndrăzneață a pistolarului. În cenușă nu rămăsese altceva decât o bucată carbonizată de șuncă, pe care el o înfulecă meditativ. Așa era mereu. Pistolarul îl urmărea deja de două luni pe omul în negru prin deșert, prin nesfârșitele pustietăți purgatoriale de-o monotonie sfâșietoare, și încă nu dăduse peste alte urme în afara ideogramelor sterile rămase de la focurile sale. Nu găsise nici măcar o conservă, o sticlă ori o ploscă (pistolarul lăsase patru în urma sa, aidoma unor piei moarte de șarpe). Nu găsise excremente. Bănuia că omul în negru le îngropa.
Poate că vetrele erau un mesaj, unul ce se alcătuia din câte o Literă Nobilă odată. Nu te apropia, partenere! putea însemna. Sau: Sfârșitul se apropie. Sau poate chiar: Vino și prinde-mă! Nu conta ce spuneau sau ce nu spuneau. Pe el nu-l interesau mesajele, dacă asta erau. Ce conta era faptul că rămășițele acelea erau la fel de reci ca toate celelalte. Și totuși câștigase teren. Știa că este mai aproape, dar nu știa de unde știe asta. Îi spunea poate un miros anume. Dar nici asta nu conta. Avea să-și continue drumul până când ceva se va schimba, iar dacă nu se schimba nimic, el tot avea să-și continue drumul. Va fi apă dacă asta va fi vrerea Domnului, cum spuneau bătrânii. Apă, dacă asta va fi vrerea Domnului, chiar și în deșert. Pistolarul se ridică în picioare, își scutură mâinile.
Nici o altă urmă; vântul, tăios ca lama unui brici, ștersese cu siguranță orice dâră superficială ar fi putu ascunde pământul solid al deșertului. Nici urmă de excremente omenești, nimic aruncat pe jos, niciun semn al vreunui loc în care acestea ar fi fost îngropate. Nimic. Doar vetrele alea vechi risipite de-a lungul drumului antic ce ducea spre sud-est și neîntretuptul semnal de direcție pe care îl purta în sine. Deși, desigur, era mai mult decât atât; atracția spre sud-est era mai mult decât senzația unei direcții, era mai mult chiar decât o atracție magnetică.
Cartea Pistolarul poate fi achiziționată de la: