Fragmentul zilei – 26 noiembrie 2017: Cărarea pierdută – Alain Fournier

Cu zbuciumul din ultimele zile de februarie și îngrijorările de tot felul nici nu ne-am dat seama că se făcuse martie și vântul se mai domolise. Dar a treia zi după întâmplarea aceasta, coborând dimineața în curte, am înțeles dintr-odată că venise primăvara. O adiere plăcută ca apa călduță sufla peste zid; o ploaie liniștită udase frunzele bujorilor în timpul nopții; pământul reavăn din grădină avea un miros puternic, iar în copacul de lângă fereastră auzeam o pasăre care-nvăța să cânte…

În prima recreație, Meaulnes mi-a spus că trebuia verificat imediat itinerarul însemnat de școlarul-vagabond. Cu greu l-am convins să aștepte să ne mai întâlnim măcar o dată cu prietenul nostru și să se îndrepte vremea, să înflorească toți prunii din Sainte-Agathe. Sprijiniți de zidul scund dinspre străduță, cu mâinile în buzunare și cu capul descoperit, vorbeam în timp ce vântul se juca cu noi: când ne înfiora de frig, când, cu o boare călduță, trezea în noi cine știe ce vechi entuziasme uitate. Oh! Frate, prietene, călătorule, cât de convinși eram amândoi că fericirea e aproape și că era suficient să pornim la drum ca să ajungem la ea!…

La doisprezece și jumătate, în timpul prânzului, am auzit deodată bătăi de tobă în piața celor Patru Drumuri. Cât ai clipi, ne-am repezit la portiță cu șervețelele în mână… Era Ganache, care anunța pentru seară, la ora opt, „dat fiind vremea bună”, o mare reprezentație în piața bisericii. Pentru orice eventualitate se va întinde un cort „drept adăpost în caz de ploaie”. Urma un lung program de atracții, din care vântul ne aduce doar crâmpeie: „pantomime… cântece… fantezii ecvestre…”, totul scandat pe răpăit de tobă.

Seara, în timpul mesei, toba mare a anunțat începerea reprezentației, tunând sub ferestrele noastre de tremurau geamurile. Curând după aceea, au început să treacă oamenii de la periferii, în grupuri mici și vesele care se îndreptau spre piața bisericii. Iar noi, siliți să rămânem la masă, stăteam ca pe ghimpi dând din picioare de nerăbdare.

În sfârșit, pe la ora nouă am auzit pași la portiță și râsete înfundate: învățătoarele veniseră să ne ia. Am pornit în grup, prin beznă, spre locul spectacolului. Am zărit de departe zidul bisericii luminat ca de un foc mare. În fața ușii de la baracă fuseseră aprinse două lămpi cu ulei, care se legănau în vânt.

Înăuntru erau amenajate gradene ca la circ. Domnul Seurel, învățătoarele, eu și Meaulnes ne-am așezat pe băncile din față. Parcă văd locul acela, care trebuie să fi fost foarte strâmt, ca un circ adevărat, cu mari întinderi de umbră în care ședeau doamna Pignot, brutărița, și Fernande, băcănița, fete din târg, meșteri potcovari, doamne, copilași, țărani și tot felul de lume.

Reprezentația trecuse de jumătate. Pe pistă era o capră mică, dresată, care punea foarte ascultătoare picioarele unul câte unul pe patru sticle, apoi numai pe două, apoi numai pe una. Ganache îi comanda mișcările cu scurte lovituri de baghetă, uitându-se spre noi neliniștit, cu gura căscată și ochii stinși.

Lângă cele două lămpi, stând pe un scăunel, în locul unde pista comunica direct cu rulota, l-am recunoscut pe prietenul nostru, directorul circului, cu capul bandajat și îmbrăcat într-un frumos maieu negru.

Abia ce n-am așezat, că a și apărut pe pistă un ponei nărăvaș și înzorzonat, pe care tânărul rănit l-a pus să facă mai multe tururi. Poneiul se oprea mereu în dreptul unuia dintre noi când trebuia să desemneze persoana cea mai drăguță  sau mai curajoasă din societate și mereu în fața doamnei Pignot când era vorba să o arate pe cea mai mincinoasă, pe cea mai zgârcită sau pe „cea mai iubăreață”. Și se porneau în jurul ei râsete, strigăte și chirăieli, ca într-un cârd de gâște gonite de prepelicar!…

La pauză, directorul circului a venit o clipă să se întrețină cu doamna Seurel, care ar fi fost tot atât de mândru dacă ar fi vorbit cu marele Talma sau cu Leotard; iar noi ascultam cu mare interes tot ce zicea: despre rana lui, închisă; despre acest spectacol, pregătit în timpul zilelor lungi de iarnă; despre plecarea lor, care nu va fi înainte de sfârșitul lunii, pentru că se gândeau să dea până atunci reprezentații variate și noi.

Spectacolul urma să se încheie cu o pantomimă.


Cartea Cărarea pierdută poate fi achiziționată de la: