Toate poemele pe care aș fi putut să le scriu, pe care le-am înăbușit în mine din lipsă de talent sau din pasiune pentru proză, vin deodată să-și ceară dreptul la existență, își strigă indignarea și mă copleșesc.
Idealul meu de scriitură: să-l asmuțești definitiv pe poetul ascuns în tine; să-ți lichidezi ultimele rămășițe de lirism; – să te împotrivești esenței tale intime, să-ți trădezi inspirațiile; să-ți calci în picioare elanurile – și chiar grimasele.
Orice iz de poezie otrăvește proza și o face irespirabilă.
Am un curaj negativ, un curaj îndreptat împotrivă-mi. Mi-am abătut viața de la sensul pe care mi l-a hotărât ea. Mi-am anulat viitorul.
Am un imens avans față de moarte.
Sunt un filozof-urlător. Ideile mele, dacă idei se cheamă, latră; nu explică nimic, explodează.
Toată viața am consacrat un cult marilor tirani împotmoliți în sânge și în remușcare.
M-am rătăcit în Litere din neputința de a ucide sau de a mă ucide. Această neputință, această lașitate, doar ea a făcut din mine un scrib.
Dacă Dumnezeu și-ar putea imagina ce povară îmi este cel mai neînsemnat act, s-ar milostivi de mine sau mi-ar ceda locul său. Căci neputințele mele au ceva nesfârșit de josnic și divin în același timp. Sunt omul cel mai puțin făcut pentru a trăi pe pământ. Aparțin altei lumi, alfel spus sunt dintr-o sublume. Dintr-un scuipat al diavolului, iată din ce sunt plămădit. Și totuși, și totuși!
Sfâșiat între arțag și groază.
Mongolie a sufletului.
Era un om depravat de suferință.
2 august 1957. Sinuciderea lui E.: un hău imens se deschide în trecutul meu, lăsând să iasă amintiri delicate și sfâșietoare.
Ea iubea atât de mult decăderea! Și totuși s-a sinucis ca să scape de ea.
Dacă duceam la bun sfârșit a zecea parte din proiectele mele eram de departe autorul cel mai fecund din câți au fost vreodată. Spre nefericirea, sau fericirea mea, întotdeauna m-am legat mai mult de posibil decât de realitate, și nimic nu este mai străin de firea mea decât împlinirea. Am disecat până în cele mai mici detalii tot ce nu voi fi făcut niciodată. Am mers până la capătul virtualului.
22. XII 1957 Vid supraomenesc, subită prăbușire a tuturor certitudinilor dobândite cu greu în acești ultimi ani…
Pe 18 ale lunii, moartea tatei. Nu știu, dar simt că îl voi plânge altă dată. Sunt atât de absent pentru mine însumi, că nu găsesc putere nici măcar pentru un regret, și am căzut atât de jos, că nu mă pot ridica la înălțimea unei amintiri sau a unei remușcări.
Să percepi partea de irealitate din orice, semn sigur că înaintezi spre adevăr…
Sentiment mistic al înjosirii și decăderii mele.
Văzut azi, miercuri 25 decembrie 1957, chipul tatălui meu mort în sicriu.
Mi-am căutat izbăvirea în utopie, dar n-am găsit vreo mângâiere decât în Apocalipsă.
College de France. Curs al lui Puech despre Evanghelia după Matei (apocrifele egiptene). Senzație teribilă: toată asistența mi s-a părut, dintr-odată, formată din morți.
17 ianuarie 1958 Acum câteva zile… Mă pregăteam să ies și, ca să-mi aranjez fularul, mă privesc în oglindă. Brusc, o spaimă cumplită: cine e omul ăsta? Cu neputință să mă recunosc. Mi-am recunoscut pardesiul, fularul, pălăria, însă degeaba, tot nu știam cine sunt; căci nu eram eu. Am rămas așa vreo treizeci de secunde. Când am reușit să-mi revin, spaima n-a încetat imediat, dar a scăzut puțin câte puțin. A rămâne cu mintea întreagă e un privilegiu ce nu poate fi retras.
Culmi ale abuliei! Ca să scap de ele, citesc din când în când câte o carte despre Napoleon. Curajul celorlalți ne servește uneori de întăritor.
Știu în sfârșit ce sunt nopțile mele: în timpul lor, străbat în gând tot intervalul ce mă separă de Haos.
De mult mă gândesc că, petnru a ne măsura progresele în viața spirituală, unicul criteriu e capacitatea de a renunța.
Și totuși! Când reexaminez unele din actele mele de renunțare, pricep că fiecare a fost însoțit de o enormă – deși secretă – satisfacție a orgoliului, sentiment total opus oricărei aprofundări lăuntrice.
Și când mă gândesc că am fost la un pas de sfințenie! Dar anii aceia au rămas departe, iar amintirea lor mă doare.
De dimineață până seara, nu fac decât să mă răzbun. Pe cine? Pe ce? Nici eu nu mai știu, sau uit, de vreme ce tuturor le vine rândul… Nimeni nu știe mai bine decât mine ce e aceea furie disperată. O, explozii ale decăderii mele!
Cartea Caiete 1957 -1972 poate fi achiziționată de la: