A treia zi Matei uită de casa roz, iar pe piciorul drept îi reapăru pata fierului de călcat. Își reluă funcția de brancardier, dar numai pentru o lună, căci începuseră să vină armatele rusești și orașul fu cuprins de o periculoasă febră ospitalieră. Oficial și sec Matei bătea străzile căutând încartiruire pentru ofițerii ce-și stabiliseră cancelaria pe strada Democrației, la numărul 25.Privea cu emoție tunicile strânse pe talie și cizmele mulate ca niște mănuși ale ofițerilor țariști. Și zilnic se studia în oglindă așteptând apariția unor mustăți pe oală, așa cum le avea colonelul Karpinski.
Până și Daniil se arăta impresionat de mustățile colonelului, confecționate din două tufe de păr moale, blond, arse de praf de pușcă și tutun. Când vorbea, colonelul își ridica mustățile cu gestul unui artificer care aprinde fitilul dinamitei și le ținea astfel la primele replici, singurele de înțeles, pentru că celelalte se pierdeau în încâlceala de fire blonde.Când bea, mustățile se udau și atârnau blegi de o parte și de alta a gurii, dar uneori colonelul și le muia singur în votcă și și le lipea pe obraz, amintind un Mefisto morcoviu. Își iubea mustățile și și le alinta spunând uneia dintre ele Vanka și celeilalte Lionka, le împletea adeseori, iar noaptea și le adăpostea după un plasture cu elastic. Această pază nocturnă a mustăților îi convinse pe frați că, în urmă cu ani, mustățile colonelului încercaseră să evadeze, dar fuseseră prinse și cetluite sub nas.
Când îngrijirea mustăților îi lăsa câteva ore libere, colonelul punea ordine în treburile cancelariei, inspecta magaziile și povestea cu mult haz anecdote din Ural. Singurul om din oraș care putea ține piept humorului șefului de cancelarie era Daniil și, la început rar, apoi seară de seară își povesteau unul altuia întâmplările cele mai hazlii și mai necuviincioase cu putință.
Conversațiile se desfășurau în bucătărie, în vreme ce Daniil dregea focul, iar colonelul Stepan Ivanovici Karpinski fuma secondat de doi maiori și de un căpitan. Micul stat-major lua loc pe scaune, colonelul își aprindea țigara, tușea, îl ridica pe Lionka aflat în tribordul nasului și gurii și lansa un: Eh, ștodelaite? La care Daniil răspundea: Spasiba, nicevo.
– Prikuski? Întreba Daniil apoi, politicos, ciocănind cu arătătorul un soi de cazan de rufe, rotund, emailat și care ținea loc de ceainic.
– Daaa! Răspundea domol colonelul. Da, da. Dar nu vă deranjați. Hei, Dimon! Striga. Ceaiul și zahărul!
– Ceai mai avem de ieri – spunea Daniil.
– Atunci, numai zahăr – consimțea colonelul.
Căpitanul Dimon sărea în picioare, vărsa tașca pe masă și între farfurioarele și cănile pregătite cu o oră înainte creștea un morman de cuburi albe. Pentru gălățenii obișnuiți de cu toamnă să rabde de foame, să stea la cozi de pâine și cartofi, popotele țariste păreau coborâte din rai. Iar colonelul Karpinski nu putea fi deosebit de administratorul chelăriei cerești.
Încălzindu-se, ofițerii își descheiau gulerele tunicii, apoi rămâneau în cămăși, în flanele de corp și înroșindu-se, asudând continuau să soarbă cană după cană. Când, spre Bobotează, fu adus un samovar, băutul ceaiului deveni orgiac și plescăiturile începură a fi însoțite de gemete de plăcere și chiar de lacrimi.
Samovarul trona peste zi în camera colonelului, dar cum se întuneca era dus în bucătărie, instalat în mijlocul mesei și îndopat, pe jos cu cărbuni aprinși. Karpinski îl poreclise Kotik, după un motan burtos și așa și rămase – un Kotik de alamă, gras, leneș, plin de el, având un chipiu, tot de alamă, dat pe ceafă. Kotik moțăia toată ziua, solid și inert, apoi, pe seară, când jarul începea să-i ardă măruntaiele își arunca chipiul în sus, lăsa să-i scape un fuior de abur tușind și înecându-se.
– Hai, Kotik, Kotik – mormăia Dimon. Ne e sete. Dă-i drumul!
Kotik tăcea, cu spatele întors la cazanul-ceainic acum abandonat. Apoi chicotea. Un chicotit subțire, grotesc, după care gemea scurt, aproape astmatic și strănuta împroșcând stropi de sub chipiu și din nasul prevăzut cu robinet. Tăcuți ofițerii și frații urmăreau spasmele metalice ale samovarului – băieții cu o curiozitate științifică. Francisca înduioșată. Dar Kotik nu era obișnuit să sufere prea mult și, furios, izbucnea într-un urlet subțire. Un fior îl zguduia, gata să-l mute din loc. Apoi începea să tremure, chipiul i zbătea. Înnebunit, până reușea să se salte singur și samovarul pornea să plângă trist ca un matroz beai. În clipa aceea colonelul spunea:
– Bravo! Harașo! Davai ceai!
Daniil acționa robinetul și cănile se acopereau de abur. Apoi ca în toate zilele, ofițerii începeau să bea și băieții puneau pariuri pe ei, ca la curse:” Dimon, ajunge azi la cinci’șpe.” „A băut ieri douăzeci”. „Maiorul ăsta cu cap de pasăre leșină la a patra cană.” „Alaltăieri a băut dou’j’trei! Să nu leșine celălalt!”
Totuși Dimon îi întrecea pe toți, și când flanela i se lipea de corp și începeau să-i iasă aburi din cizme, pornea să cânte vechi cântece de stepă, spre mulțumirea colonelului, care strângându-și mustățile în pumn îl acompania, cu un bas răgușit, bătând tactul în coasta lui Kotik. Daniil, care știa bulgărește, idiș, grecește, lipovenește învăță și rusește și cânta la vocea a doua, o dată cu Dimon.
– Harașo, Daniil, harașo! Suspina colonelul.
– Nicevo, Stepan Ivanovici! Murmura Daniil rușinându-se de mustățile lui. Care, de la venirea rușilor, păreau mici și lipsite de putere.
– Daniil. Daniil! Ofta colonelul. Cânți bine! Eu n-am voce! Și e și război! Oamenii noștri mor!
– O să-i batem pe nemți – spunea Daniil. O să le meargă fulgii.
Dar nu știa bine rusește și traducând” O să le meargă fulgii” spunea: „O să meargă în fulgi” ceea ce ofițerilor li se părea deosebit de caraghios și râdeau cu hohote. Din când în când apărea și Dusea, cu brațele încărcate de bomboane și conserve, și, după cum era de ciufulită și mușcată, se vedea de unde vine și cum a căpătat bunătățile pe care le trântea pe masă, îmbufnată.
– Dragostea, dragostea – spunea colonelul cu ochii aburiți de ceai.
– Dragostea, hî! Răspundea Dusea, îndreptându-și părul ciufulit și fusta, și ascunzându-și unul în spatele altuia picioarele mari, ca de cal. Dragoste… ciortu! Fac asta ca se aduc ciocolată la copii! Hai, luați!
Dădea câte un pachețel de ciocolată fraților, ascundea conservele în dulap și fugea să-i ducă punguțele cu bomboane lui Matei căruia îi spunea „daragoi”, „krasivâi” și „bogatâr”.
După ieșirea Dusei colonelul clătina din cap și murmura „suflet rusesc” apoi întreba:
– Ce se aude cu băiatul mare? Luptă, luptă Mihail?
– Da, răspundea Daniil. În prima linie. E căpitan.
– Căpitan? Harașo! Și Luca?
– A fost bolnav. Acum e la manutanță. Împarte pâinea.
– Manutanță?! Harașo!
Singurul care zâmbea, ascultând această conversație, era Dimon, și frații observară că zâmbește tot timpul, totdeauna, chiar când ceilalți se încruntă și înjură, iar Francisca le spuse că asta e o boală – boala surâsului. Le indică și țara de origine a bolii – se afla undeva între Mongolia și Marea Galbenă, ceea ce însenina că Dimon era chinez sau mongol sau cel puțin tibetan și fusese pișcat de o muscă a cărei pișcătură te condamnă să râzi până după moarte.
Cartea Grădina zeilor poate fi achiziționată de la: