John Bidlake revelase Hildei propriul ei corp și posibilitățile lui fizice. Lordul Edward era doar un fel de copil, fosila unui copil, conservată în trupul unui om matur și corpolent. În laborator înțelegea din punct de vedere intelectual fenomenele sexuale, dar în practică și pe planul emoțiilor, rămăsese un copil din epoca reginei Victoria, fosilizat, conservat intact, cu toate timiditățile copilărești firești și cu toate ideile fixe împrumutate de la două mătuși, prea iubite și foarte virtuoase fete bătrâne, care îl crescuseră în locul mamei lui, care murise. O dată cu bizareriile domnilor Pickwick și Micawber preluase și uimitoarele lor principii și prejudecăți. Își iubea tânăra soție, așa cum putea să iubească un copil-fosilă în 1870, cu timiditate, și scuzându-se tot timpul; se scuza pentru manifestările de dragoste, pentru corpul lui, pentru corpul ei. Evident, fără multe cuvinte, căci copilul-fosilă era mut din cauza timidității; ignora și simula pe tăcute pasiunea carnală, care, cel puțin în ce-l privea, nici nu exista, de fapt. Dragostea lui constituia o lungă și tacită scuză, și fiind doar o scuză devenea condamnabilă. Dragostea trebuie să-și găsească justificarea printr-o afinitate fizică și spirituală, prin emoția căreia îi dă naștere, prin legătura afectivă sau plăcerea pe care le creează. Dacă are nevoie de o justificare dinafară, devine un lucru lipsit de sens.
John Bidlake nu-și cerea scuze pentru dragostea pe care o avea de oferit. Din punctul lui de vedere, dragostea se justifica în întregime prin ea însăși. Având instinctele sexuale sănătoase, făcea dragoste simplu, natural, cu voluptatea animalică și fericită a unui copil al naturii.
– Să n-ai pretenția să discut cu tine despre stele, crini imaculați sau cosmos, spunea el. Nu mă interesează. Nu cred în ele. Eu cred în… Iar limbajul lui devenea ceea ce, printr-o convenție misterioasă, s-a decretat a fi de netipărit.
O dragoste fără pretenții, calmă, firească; și prin urmare fericită – un fel de senzualitate decentă, sinceră și entuziastă. Pentru Hilda, care nu cunoscuse în amor decât scuzele timide ale unui copil-fosilă, dragostea lui John Bidlake constituise o revelație. Sentimentele moarte renăscuseră. Se descoperise pe sine cu pasiune. Dar nu cu prea multă pasiune. Nu își pierduse niciodată capul. Căci dacă și-ar fi pierdut capul, ar fi pierit o dată cu el palatul Tantamount, milioanele familiei Tantamount și titlul nobiliar al marchizilor Tantamount. Nu avea deloc intenția să le piardă, așa că mintea îi rămăsese limpede și rațională. Ținuse capul sus, lucidă, știind ce vrea, mândră și ferindu-se de pasiunile tumultuoase – o stâncă deasupra valurilor. Încercase mari satisfacții în dragoste, dar niciodată în detrimentul situației sociale. Era în stare să-și contemple, detașată, propriile satisfacții; mintea ei clară și voința de a-și menține situația socială rămăseseră în afara și deasupra agitațiilor senzuale. John Bidlake aproba talentul deosebit cu care Hilda știa să se descurce.
– Slavă Domnului, Hilda, îi spusese el deseori, că ești o femeie deșteaptă.
Femeile cărora nu le pasă de nimic și se dedică exclusiv dragostei sunt o mare pacoste. Bidlake o știa prea bine, dintr-o experiență personală. Îi plăceau femeile; dragostea era o satisfacție de care nu te puteai lipsi, dar nici o femeie nu merita să te vâri de dragul ei în complicații plictisitoare și nici să-ți ratezi viața pentru ea. Cu femeile proaste, care luau dragostea prea în serios, John Bidlake era nemilos de crud. Principiul său: „totul pentru dragoste” se înfrunta cu: „orice pentru o viață liniștită”. Din această dispută ieșise întotdeauna victorios. Luptând pentru o viață liniștită nu se dăduse în lături de la nici un act, oricât de îngrozitor.
Hilda Tantamount iubea la fel de mult ca și John Bidlake viața liniștită. Legătura lor ținuse, destul de agreabil, mai mulți ani și se destrămase treptat. Fuseseră îndrăgostiți nebunește și rămăseseră prieteni buni, un fel de conspiratori, cum îi numeau unii, dar niște conspiratori malițioși, strâns uniți și oricând gata să se distreze pe seama celorlalți. Acum râdeau, sau mai degrabă bătrânul John, care nu putea suferi muzica, râdea de unul singur. Lady Edward încerca să-și păstreze ținuta.
– Liniștește-te odată, îi șopti ea.
– Dar nu pricepi că-i nemaipomenit de caraghios, insistă el.
– Ssst!
– Vezi că vorbesc în șoaptă.
Sâsâitul ei permanent îl scotea din sărite.
– Ragi ca un leu.
– Nu mă pot stăpâni, răspunse el agasat.
Când făcea efortul să vorbească în șoaptă, avea convingerea că vocea lui nu era auzită decât de cel căruia i se adresa. Nu-i plăcea să i se spună că se înșală.
– Asta-i bună, rag ca un leu! bombăni el indignat. Fața i se lumină brusc din nou. Ia uită-te, a mai sosit o întârziată. Facem prinsoare că procedează la fel cu ceilalți?
– Ssst, repetă Lady Edward.
John Bidlake o ignoră. Se uita în direcția intrării unde, în prag, ultima dintre întârziate oscila încă între dorința de a se topi discret în masa tăcută a invitaților și sentimentul datoriei mondene de a-și face cunoscută gazdei prezența. Se uita jenată împrejur. Lady Edward îi zâmbi și o salută peste mulțimea ce le despărțea, făcându-i cu capul un semn de bun venit și înclinând astfel lunga pană de struț din păr. Întârziata îi răspunse cu un zâmbet, îi trimise o bezea, duse un deget la buze făgăduind că va păstra tăcerea, arătă spre un scaun gol în partea opusă a sălii, își agită mâinile ușor, cu un gest menit să exprime scuze fiindcă a întârziat și un mare regret că nu are posibilitatea, date fiind împrejurările, să vină și să schimbe câteva cuvinte cu Lady Edward, apoi făcându-se mică de tot, ca să ocupe cât mai puțin spațiu, înainta pe vârful picioarelor, cu o precauție nemaipomenită, prin gangul dintre scaune, spre locul liber.
Pe Bidlake îl cuprinse o veselie nebună. Repetase întocmai fiecare gest al sărmanei doamne. Bezelele i le înapoiase exagerat, iar la gestul ei de a-și duce un deget la buze, el își acoperise gura cu toată palma. Maimuțărise gestul de regret, amplificându-l grotesc până îl transformase într-o disperare caraghioasă. Iar când doamna o luase din loc pe vârful picioarelor, începuse să numere pe degete, să facă semnele care la Neapole sunt destinate să gonească spiritele rele, și să-și bată fruntea cu degetul. Se întoarse triumfător spre Lady Edward.
– Ți-am spus eu, îi șopti el, și întreaga-i față i se încreți din cauza efortului de a se stăpâni să nu râdă. E ca într-un azil de surdomuți. Sau ca o conversație cu pigmeii din Africa Centrală, își deschise gura și își vârî înăuntru degetul arătător întins; mimă mișcările cuiva care bea dintr-un pahar. Mi-e foame, spuse el, mi-e foarte, foarte sete.
Lady Edward își agită penele de struț în fața lui.
Cartea Punct contrapunct poate fi achiziționată de la: