Deși trăia în bună prietenie cu toți, nu găsi totuși prea curând un prieten adevărat; printre colegii de școală nu se afla nici unul de care să se fi simțit deosebit de apropiat sau îmbiat. Ei, în schimb, erau uimiți să descopere în persoana aprigului luptător cu pumnii, pe care fuseseră înclinați să-l creadă un bătăuș simpatic, un coleg foarte pașnic, ce părea mai degrabă a năzui la faima de elev-model.
Doi oameni se aflau în mănăstire, către care inima lui Gură-de-Aur se simțea atrasă, care-i plăceau, care-i ocupau gândurile, față de care simțea admirație, dragoste și respect: abatele Daniel și ajutorul de dascăl Narcis. Pe abate înclina să-l socotească un sfânt, simplitatea și bunătatea lui, privirea limpede și grijulie, felul său de a porunci și a conduce cu umilința cu care și-ar fi îndeplinit o îndatorire, purtările sale frumoase, liniștite, toate îl atrăgeau cu putere. Cel mai mult i-ar fi plăcut să devină slujitorul acestui pios, să fie mereu în preajma lui supunându-se și slujindu-l, să-i ofere, ca un prinos permanent, tot imboldul său copilăros spre devoțiune și dăruire și să învețe de la el o viață pură, nobilă, cumpănită în sfințenia ei. Pentru că Gură-de-Aur avea de gând nu numai să absolve școala mănăstirească ci, pe cât era cu putință, să rămâie pentru totdeauna în mănăstire și să-și închine viața lui Dumnezeu; aceasta era vrerea lui, aceasta era dorința și porunca tatălui său și probabil că așa era statornicit și cerut de însuși Dumnezeu. Privind băiatul chipeș, strălucitor, nimeni nu-și putea da seama că, totuși, apăsa o povară asupra lui, o povară a originii, o chemare tainică spre ispășire, spre sacrificiu. Nici abatele nu o întrezărea, deși tatăl lui Gură-de-Aur îi făcuse unele aluzii și-și exprimase răspicat dorința ca fiul său să rămână pentru totdeauna la mănăstire. Un tainic stigmat părea să pecetluiască nașterea lui Gură-de-Aur, ceva trecut sub tăcere părea să pretindă ispășire. Dar tatăl îi plăcuse prea puțin abatelui, el îi întâmpinase cuvintele și întreg felul de a fi, încercările de a-și da importanță, cu o răceală politicoasă și nu atribuise o însemnătate deosebită aluziilor sale.
Cel de-al doilea care trezise dragostea lui Gură-de-Aur vedea mai limpede și bănuia mai mult, dar se reținea. Narcis observase firește ce superbă pasăre cu pene de aur venise, în zbor, să i se așeze pe umăr. El, cel însingurat în distincția lui, recunoscuse în Gură-de-Aur un frate al său, deși în toate privințele părea să-i fie contrariul. Pe cât se înfățișa Narcis de întunecat și uscățiv, pe-atât era Gură-de-Aur de luminos și înfloritor. Pe cât era Narcis un gânditor și un analist, pe atât părea Gură-de-Aur să fie un visător și un suflet copilăros. Dar un fel de destin comun se arcuia deasupra contrastelor; amândoi erau oameni nobili, amândoi erau, însemnați prin daruri și semne vizibile care-i distingeau de ceilalți și amândoi fuseseră învestiți de soartă cu o vocație deosebită.
Narcis se plecă înflăcărat spre acest suflet tânăr, ale cărui soi și chemare le recunoscu repede. Gură-de-Aur îl admira cu ardoare pe învățătorul său cel frumos și cu mult mai învățat ca el. Însă Gură-de-Aur era timid; nu găsea alt mod de a-l cuceri pe Narcis, decât să se străduiască până la epuizare ca să devină un elev atent și studios. Şi nu singură timiditatea îl reținea. Îl mai reținea presimțirea că Narcis ar reprezenta o primejdie pentru el. Nu și-l putea alege drept ideal și exemplu pe abatele cel bun și umil, și totodată pe eruditul, pe lucidul Narcis. Totuși, jinduia cu toate puterile tinereții după amândouă aceste idealuri neîmpăcate, ceea ce adesea îl făcea să sufere. Câteodată, în primele luni de școală, Gură-de-Aur își simțea inima atât de tulburată și pătrunsă de sfâșietoare îndoieli, încât era teribil de ispitit să fugă sau să-și descarce necazul și mânia lăuntrică în raporturile sale cu colegii. Adeseori el, blajinul, se dezlănțuia pe neașteptate, o glumă sau vreo mică obrăznicie a unui școlar îl făcea atât de năprasnic, de sălbatec și de rău, încât nu se mai putea stăpâni decât cu prețul unei încordări extreme și atunci întorcea spatele celui din fața lui, fără o vorbă, cu ochii închiși și palid de moarte. Apoi îl căuta în grajd pe căluțul său Bless, își rezema capul de gâtul lui, îl săruta și plângea lângă el. Încetul cu încetul, suferința lui spori și deveni evidentă. Obrajii i se subțiau, privirea îi era stinsă, râsul lui, îndrăgit de toți, devenea tot mai rar.
El însuși nu-și dădea seama de starea sa. Dorința și voința lui sinceră era să ajungă un elev bun, să fie admis în curând la noviciat și apoi, să devină un frate credincios și liniștit al călugărilor; credea, într-adevăr, că toate puterile și darurile sale năzuiesc spre această țintă pioasă, blândă, de alte năzuinți nu avea cunoștință. Oricât de straniu și trist i se părea, așadar, să fie nevoit să constate că această țintă simplă și frumoasă este atât de greu de atins. Cât de descurajat și uimit era, descoperind din când în când în sine tendințe și însușiri condamnabile: neatenție și silă de învățătură, visare și plăsmuire de fantome sau chiar somnolență în timpul lecțiilor, răzvrătire și repulsie împotriva dascălului de latină, iritare și nerăbdare mânioasă față de colegii de școală. Dar cel mai tulburător rămânea faptul că dragostea pentru Narcis se lăsa atât de greu împăcată cu dragostea pentru abatele Daniel. Totuși, câteodată credea că simte, cu cea mai intimă certitudine, că și Narcis îl iubește, se interesează de el și-l așteaptă.
Gândurile lui Narcis îi erau închinate mult mai mult decât ar fi bănuit băiatul. Şi-l dorea prieten pe tânărul acela frumușel, luminos și fermecător, bănuia în el contrariul și completarea sa, ar fi vrut să-l ia pe lângă dânsul, să-l conducă, să-l instruiască, să-l înalțe și să-l aducă la înflorire. Dar se reținea. Proceda astfel din mai multe motive fiind în mare parte conștient de ele. Mai întâi îl împiedica și îl paraliza dezgustul resimțit față de acei dascăli și călugări, nu puțini, care se îndrăgosteau de elevi, sau de novici. Prea des simțise el însuși, cu oroare, ochii pofticioși ai unor bărbați mai bătrâni zăbovind asupra lui, prea des întâmpinase el însuși cu repulsie mută, gesturile lor drăgăstoase și alintătoare. Acum îi înțelegea mai bine – se vedea și el ispitit să-l iubească pe frumosul Gură-de-Aur, să-i stârnească râsul drăgălaș, să-și treacă mâna cu gingășie, prin părul lui blond-deschis. Dar niciodată el nu s-ar purta astfel, niciodată. Afară de asta, ca ajutor de dascăl, care, fără a fi învestit cu funcția și autoritatea unui dascăl plin, avea totuși rangul acestuia, era obișnuit cu o prudență și o vigilență deosebită. Era obișnuit să stea în fața celor cu câțiva ani mai tineri ca el, parcă ar fi fost cu douăzeci de ani mai în vârstă, era obișnuit să-și interzică sever orice părtinire a vreunui elev, impunându-și dreptate și grijă deosebită cu atât mai mult față de un elev, care îi repugna. Slujba lui era o slujbă a spiritului, acestuia îi era închinată viața lui austeră și numai în taină, în clipele cele mai puțin supravegheate, își îngăduia savoarea trufiei, orgoliul celui superior în erudiție, în inteligență. Nu, prietenia cu Gură-de-Aur, oricât ar fi fost de ispititoare, constituia o primejdie și nu putea îngădui ca însuși miezul vieții sale să fie atins de ea. Miezul și sensul vieții sale erau slujirea spiritului, slujirea cuvântului, îndrumarea tăcută, superioară, dezinteresată a elevilor săi – și nu numai a elevilor săi – spre ținte spirituale înalte.
Un an și mai bine trecuse de când Gură-de-Aur era elev la mănăstirea din Mariabronn, de o sută de ori jucase cu camarazii săi sub teii din curte și sub frumosul castan, jocuri de școlar, jocuri de-a prinselea, jocuri cu mingea, jocuri de-a bandiții, bătălii cu bulgări de zăpadă; acum era primăvară, dar Gură-de-Aur era obosit și se simțea parcă bolnav, deseori îl durea capul și, la școală, trebuia să depună un efort pentru a se menține treaz și atent.
Iată că într-o seară se apropie de el Adolf, același elev, care la prima întâlnire îi prilejuise acea bătaie cu pumnii și cu care începuse, în iarna aceasta, să-l studieze pe Euclid. Era la ceasul de după cină, un ceas liber, când erau îngăduite jocul în dormitoare, sporovăială în sălile de clasă, chiar și plimbarea în curtea exterioară a mănăstirii.
– Gură-de-Aur, – zise el, trăgându-l în jos, pe scări, – am ceva să-ți povestesc, ceva vesel. Însă tu ești un băiat-model, vrei, fără îndoială, să devii cândva episcop, întâi dă-mi cuvântul că ai să respecți camaraderia și n-ai să mă denunți dascălilor.
Gură-de-Aur își dădu, fără ezitare, cuvântul. Exista o onoare a mănăstirii și exista o onoare de elev și cele două intrau câteodată în conflict, dar ca pretutindeni, legile nescrise erau mai puternice decât cele scrise și niciodată, câtă vreme era elev, nu s-ar fi sustras legilor și principiilor de onoare ale elevilor.
Șușotind Adolf îl trase afară, dincolo de portal, până sub copaci. Se află aici, îi spuse, câțiva colegi buni, curajoși, printre care se număra și el, care au preluat de la generațiile anterioare obiceiul de a-și aminti din când în când că de fapt ei nu sunt călugări, de a părăsi pentru câte o seară mănăstirea și a merge în sat. E o glumă, o aventură de care un băiat de nădejde nu s-ar lipsi, iar noaptea se vor întoarce.
Cartea Narcis și Gură de Aur poate fi achiziționată de la: