În dimineața aceea deschisese ușa și dibuise o eternitate după butonul comutatorului, ținând marginea ușii în obișnuita sa încleștare aprigă, cu ochii strâns închiși și vârful limbii strecurându-i-se prin colțul gurii asemenea unei mlădițe chinuite, ce caută cu disperare un strop de apă într-un tărâm al secetei. Caraghios? Sigur! Pe pariu! Ia te uită la Georgie! Lui Georgie îi e frică de întuneric! Ce pișăcios!
Sunetul pianului răzbătea din încăperea pe care tatăl său o numea living, iar mama se încăpățâna să îi zică salon. Răsuna ca o muzică din altă lume, o lume îndepărtată, așa cum vorbăria și râseltele de pe o plajă aglomerată și fierbinte trebuie să i se pară unui înotător epuizat, care se luptă cu un curent submarin.
Degetele-i găsiră comutatorul! Aha!
Îl apăsară…
…Și nimic. Nici o lumină.
Oh, drace! Curentul!
George își smulse brațul ca dintr-un coș plin cu șerpi. Se îndepărtă de ușa deschisă a pivniței, cu inima bătându-i bezmetică în piept. Nu era curent, sigur că nu era – uitase. Ei comedie! Și acum? O să se întoarcă și-o să-i spună lui Bill că nu putea lua cutia cu parafină deoarece era întrerupt curentul și lui îi era teamă să nu-l înșface vreo arătare, ceva ce nu era nici comunist, nici asasin în serie, ci o creatură cu mult mai îngrozitoare? Că știe precis cum o parte din făptura ei putredă o să se prelingă pe trepte și o să-l apuce de gleznă? Asta ar fi prea de tot, nu? Poate că alții ar râde de o asemenea nerozie, dar Bill nu o să râdă. Bill o să-și iasă din fire. Bill o să spună: „Bagă-ți mințile în cap, Georgie… Vrei barca asta sau nu?”
Ca și cum gândul ar fi fost semnalul care să dea replica, Bill strigă de sus, din dormitorul său:
– Ai m-m-murit acolo, Geo-Georgie?
– Nu, nu, ți-o aduc, Bill, răspunse imediat George.
Își frecă brațele, încercând să îndepărteze senzația de piele de găină. Se simțea vinovat, surprins asupra faptului.
– M-am oprit doar să beau niște apă.
– Păi, g-grăbește-te!
Coborî așadar cele patru trepte până la raftul din pivniță, cu inima-i fierbinte bubuindu-i în gâtlej, părul de pe ceafă în poziție de drepți, ochii închiși, mâinile reci, convins că dintr-o clipă în alta ușa beciului se va trânti de la sine, retezând lumina albă care cădea prin ferestrele bucătăriei, apoi îl va auzi pe acel Monstru, mai rău decât toți comuniștii și ucigașii din lume, mai rău decât japonezii, decât Attila Hunul, mai rău decât toate chestiile alea dintr-o sută de filme de groazălaolaltă. Monstrul, mârâind înfundat – avea să-i audă mârâitul în secundele acelea delirante de dinainte de a sări asupra lui să-i facă buzunar în burtă.
Din cauza inundației, mirosul din pivniță era astăzi mai apăsător ca oricând. Casa lor se afla pe Witcham Street, aproape de culmea colinei, și astfel scăpaseră de efectele mai rele ale viiturii; dar acolo jos, încă mai era apă stătută care se infiltrase prin vechea fundație de piatră. Duhoarea râncedă și grețoasă te făcea să încerci să respiri cât mai puțin.
George scotoci cât putu de repede printre boarfele îngrămădite pe raft – cutii vechi cu cremă de ghete Kiwi și cârpe de lustruit pantofii, o lampă cu gas spartă, două sticle de Windex mai mult goale, o cutie plată și veche de ceară Turtle. Dintr-un motiv oarecare, cutia aceea îi atrase atenția, așa că petrecu aproape treizeci de secunde privind, cu un soi de uimire hipnotică, broasca-țestoasă desenată pe capac. Apoi o aruncă la loc… și, în sfârșit, iat-o: cutia cu inscripția GULF.
O înhăță și fugi pe scări în sus cât putu de repede, conștient că-i ieșise cămașa din pantaloni și convins că tocmai aceea îi va pecetlui soarta: lucrul din beci îl va lăsa să ajungă până aproape de ușă, după care o să-l însfăce de poalele cămășii, o să-l smucească înapoi și…
Ajunse în bucătărie și trânti ușa după el cu o bufnitură vijelioasă. Se sprijini de ea – ochii închiși, broboane de sudoare pe brațe și frunte, cutia cu parafină strânsă puternic în mână.
Pianul tăcuse, iar vocea mamei pluti până la el:
– Georgie, n-ai putea să trântești ușa aia un pic mai tare data viitoare? Poate reușești să spargi câteva farfurii din bufet, dacă vrei cu tot dinadinsul.
– Iartă-mă mămico! strigă el.
– Georgie, neisprăvit ce ești! spuse Bill din dormitor.
Coborâse glasul, astfel ca mama lor să nu-l audă.
George chicoti subțirel. Frica îi trecuse deja, se dezlipise de el la fel de ușor cum se desprinde un coșmar de oomul care se deșteaptă din încleștarea lui, cu pielea rece și gâfâind, care-și pipăie trupul și se holbează în jur, să fie sigur că nimic n-a fost adevărat, și începe imediat să îl uite. Jumătate s-a și dus, în momentul în care picioarele ating podeaua; trei sferturi, când iese de sub duș și începe să se șteargă; restul, la încheierea micului dejun. Totul a trecut… Până data viitoare când, în ghearele coșmarului, revin în minte toate temerile.
Cartea It poate fi achiziționată de la: