Oamenii lui Monteso au rămas lângă foc, iar noi am luat-o, încet, încet, spre una dintre găurile din tavanul beciului. Nu era deloc ușor să înaintăm, fiindcă peste tot era plin de pietriș. Când am ajuns în dreptul găurii cu pricina, nu am văzut nimic. În beci era întuneric.
– Credeți că li s-au terminat, într-adevăr, lemnele? Am întrebat eu. Nu se vede nici un foc arzând. Poate că indienii nu se mai află în beci! Vreau să mă lămuresc! Rămâneți aici.
– E primejdios!
– Așteptați-mă! Stați în dosul pietrelor și nu vă arătați până ce nu mă întorc! M-am târât încet de-a lungul vechiului zid și, la început, nu mi s-a părut nimic ciudat. Pe măsură ce înaintam, am auzit niște murmure. Așa era! Se vorbea în șoaptă! Apoi, mi s-a părut că cineva atingea pământul cu un baston și m-am gândit că era vorba despre sarbacane.
Deși știam că-mi pun viața în primejdie, am continuat să înaintez cu grijă. În curând, mi-am putut da seama că era vorba de mai mulți oameni care stăteau înghesuiți unii într-alții și discutau pe șoptite. Undeva, înaintea mea, se aflau indienii Abipones. Nu-i puteam vedea deslușit, fiindcă era întuneric. Indienii izbutiseră să părăsească beciul printr-o ieșire tăinuită și acum țineau sfat, punând la cale un atac. Aflasem tot ce voisem să aflu. Se cuvenea să mă grăbesc și să le dau de știre tovarășilor mei.
Tocmai voiam să le întorc spatele indienilor Abipones, când am auzit un zgomot care m-a făcut să mai privesc o dată în urma mea. Trei siluete s-au desprins din tenebrele nopții și s-au apropiat de focul nostru. M-am grăbit pentru a putea ține pasul cu ei și am ajuns, în sfârșit, lângă călugărul Hilario, căruia i-am spus ce văzusem. I-am arătat apoi indienii care se apropiau cu grijă. Printre ei, l-am recunoscut pe Gomez.
– Cred că ceilalți sunt căpetenii! Mi-a șoptit clericul.
– Asta ar fi foarte bine pentru noi, fiindcă i-am prinde, i-am lua ostatici.
– Prea bine! Încercăm?
– Da, dar fără zgomot!
Spunând acestea, am pornit târâș, dar repede și, într-adevăr, am izbutit să nu facem zgomot. Călugărul, care se afla în stânga mea, a ajuns în spatele lui Gomez. Eu am ajuns în spatele celorlalți doi indieni. M-am repezit înainte și i-am apucat de gât pe cei doi războinici. Am reușit să-i trântesc cu fața la pământ. Și Hilario a reușit să-l prindă de gât pe Gomez. Cei trei s-au zbătut preț de vreo jumătate de minut. Apoi au început să gâfâie din greu.
– Seńor, au să-și piardă suflarea! Mi-a șoptit Hilario.
– Nu, încă nu-i nici o primejdie. Puteți să-l duceți pe indian până lângă foc?
– Da.
– Atunci, să ne grăbim!
Ținându-l pe unul dintre indieni cu dreapta și pe celălalt, cu stânga, mi-am luat prinșii, dar nu i-am lăsat chiar lângă foc, ci am ieșit din conul de lumină al flăcărilor. Fratele Hilario mă urma îndeaproape.
Cei șase yerbateros s-au apropiat imediat și au rămas uimiți de faptul că am putut să aducem trei indieni, târâș, până acolo.
– Ce s-a întâmplat? Cum se face că i-ați prins? Ieșiseră din beci? Au întrebat.
– Da. Legați-i și aduceți și puștile de lângă foc. Nu mai putem sta în bătaia luminii!
– De ce?
– Fiindcă indienii nu trebuie să ne zărească. Au izbutit să iasă din beci. Așezați-vă în spatele copacilor, unde-i întuneric și uitați-vă într-acolo. Războinicii Abipones vor veni de după colțul zidului. Cred că împușcăturile îi vor pune pe fugă. Între timp, eu voi sta de vorbă cu Gomez.
Oamenii au trecut repede la treabă. Doi dintre indieni erau legați fedeleș și ne priveau fără a scoate nici un cuvânt. Erau atât de speriați, încât nici măcar nu încercau să țipe. Fratele Hilario a povestit tovarășilor noștri cum am izbutisem să-i prindem pe cei trei indieni.
Gomez își venise în simțiri și încerca din răsputeri să își recapete răsuflarea. I-am pus cuțitul în piept și i-am spus:
– Nu mișca! Dacă încerci ceva, lama cuțitului meu îți va străpunge pieptul! Fă bine și răspunde la întrebările mele! Dacă-mi spui adevărul, vei avea numai de câștigat! Cum ați ieșit din beci?
– Printr-o gaură tăinuită, care era făcută în zid?
– Așa. Și ați vrut să ne atacați?
– Da, numai că frații mei au făgăduit să nu ucidă pe nimeni.
– De ce ați vrut să ne atacați, dacă nu aveați de gând să ne luați viața?
– Am vrut să-l eliberăm pe El Sendador.
– Atacul vostru nu ar fi fost de nici un folos. El Sendador a fugit.
– Cum se poate una ca asta? Nici un ostatic de-al dumneavoastră nu a izbutit vreodată să fugă!
– I-am tăiat eu însumi legăturile de la mâini. Ceilalți, care-i doreau moartea, nu trebuie să afle ce-am făcut eu. Acum înțelegi că nu vă vreau răul?
– Dacă tot ceea ce spuneți este adevărat, atunci de ce ne-ați luat ostatici?
– Pentru că ați vrut să ne atacați. Mâine vom pleca și dorim să fie pace între noi și indienii Abipones. Cine sunt acești doi tovarăși ai tăi?
– Sunt cacici.
– Căpetenii? Nu arată a fi căpetenii.
– Seńor, indienii Abipones sunt săraci. Ei nu au bani pentru a-și cumpăra veșminte scumpe și podoabe. Unul dintre tovarășii mei este căpetenie pe timp de pace, iar celălalt, pe timp de război.
– Printre indienii care se află lângă beci mai sunt și alte căpetenii?
– În afară de mine, nu. Dar eu sunt doar o căpetenie neînsemnată.
– Bine. Iată, vreau să-ți fac o propunere. Acești doi șefi de trib rămân aici, cu noi și vor fi ostaticii noștri. Imediat ce vom pleca de-aici, îi vom lăsa liberi, asta, bineînțeles, dacă nu ne veți face nici un rău. Dacă încercați să ne atacați, șefii de trib vor fi aspru pedepsiți. Știi că mă țin întotdeauna de cuvânt!
– Seńor, vă spun că nimeni nu se va atinge nici măcar de-un fir de păr din capul dumneavoastră!
– Nu veți încerca nici să ne furați lucrurile?
– Nu.
– Nu vorbesc numai de noi, cei care ne aflăm aici, mă gândesc și la oamenii care sunt la căruțe.
– Și eu m-am gândit la toți cei în tovărășia cărora vă aflați.
– Prea bine! Dacă așa stau lucrurile, ești liber. Te poți întoarce la războinicii tăi și le poți spune tot ce-am vorbit noi doi aici!
Lui Gomez i se citea bucuria pe chip și mi-a spus, ridicându-se de la pământ:
– Acum știu că sunteți prietenul nostru, seńor. Sunteți cu totul altfel decât ceilalți albi. Cred că în patria dumneavoastră sunt mulți oameni buni.
– Peste tot există oameni buni, chiar și pe meleagurile astea.
– Încă nu mi-a fost dat să simt în sufletul meu ceea ce-mi spuneți acum. Le-am povestit fraților mei despre dumneavoastră. Toți ar vrea să vă cunoască. Dacă ne este îngăduit, am vrea să venim cu toții în zori, înainte să plecați de aici.
– Ar fi din cale afară de primejdios pentru mine.
– Vom veni la dumneavoastră cu sufletul deschis, unul câte unul și neînarmați. Dacă nu aveți încredere în noi, vă vom trimite mai întâi zece dintre cei mai buni războinici Abipones, care vor rămâne cu dumneavoastră ca semn al prieteniei noastre.
– Vom mai vedea, dar te-aș ruga ca, mai înainte, să vii la mine numai tu singur. Vreau să-ți spun în ce condiții sunt de acord să mă vadă un număr atât de mare de oameni.
– Voi veni cu siguranță! Dacă doriți, le pot spune chiar acum oamenilor mei că rămân cu dumneavoastră, că vă sunt ostatic!
– Nu veți încerca nici să ne furați lucrurile?
– Nu-ți voi cere așa ceva, Gomez! Te mai rog să le spui acestor două căpetenii că nu li se va întâmpla nimic rău, ca să le revină graiul! Eu nu le pot comunica nimic pentru că, din păcate, nu cunosc limba indienilor Abipones.
Gomez le-a spus celor doi șefi de trib tot ceea ce-l rugasem. Se vedea limpede că acum indienii nu mai erau atât de îngrijorați. Apoi, după ce a terminat, i-am zis:
– Acum vom merge la poalele dealului, unde se află căruțele. Vom rămâne acolo peste noapte. Nu uita ce-am vorbit. Respectă întocmai condițiile mele și nimeni nu va avea de suferit!
– Veți fi mulțumit, seńor!
Indianul mi-a întors spatele și a plecat.
Cartea În Anzii Cordilieri poate fi achiziționată de la: