Imediat ce-i trecu prin minte acest gând, o cuprinse rușinea. E bunica ta, se mustră singură cu asprime. Singura ta rudă în viață, în afară de mama. Nu e ea de vină că a ajuns bătrână și urâtă. Așa că nu sta pur și simplu. Spune și tu ceva drăguț.
– A, mulțumesc, zise, în timp ce bunica îi așeza în față o farfurie cu clătite aburinde. Apoi, adăugă: Hm, cele de deasupra căminului sunt flori uscate? Miros frumos.
– Levănțică și isop, îi răspunse bunica. După ce termini de mâncat, îți arăt grădina, dac-o să vrei.
– Cu mare plăcere, fu de acord Cassie, din toată inima.
Numai că, atunci când bunica o conduse afară, după ce termină de mâncat, zări o cu totul altă priveliște decât cea la care se așteptase. Erau acolo câteva flori, însă, în cea mai mare parte, „grădina” părea să cuprindă numai buruieni și tufe: rânduri peste rânduri de buruieni și de tufe, crescute peste măsură și neîngrijite.
– O… ce drăguț, rosti ea, gândindu-se că bătrâna poate chiar era senilă, la urma urmei. Ce plante… neobișnuite.
Bunica îi aruncă o privire șireată, amuzată.
– Sunt plante de leac, îi explică. Uite, asta-i roiniță. Miroase-o.
Cassie luă frunza în formă de inimă, creață ca una de mentă, dar puțin mai mare, și-o adulmecă. Avea mireasma unei lămâi proaspăt cojite.
– Miroase frumos, remarcă uimită.
– Iar ăsta-i măcriș franțuzesc… gustă.
Cassie luă cu prudență mica frunză rotundă și-o ciuguli la o margine. Avea un gust înțepător și răcoritor.
– E bun… ca glicina! Exclamă, ridicându-și privirea către bunica ei, care-i răspunse cu un zâmbet. Dar astea ce sunt? Se interesă Cassie, mușcând din nou din măcriș și arătându-i câteva flori de un galben-aprins, în formă de năsturei.
– Calomfir. Iar cele care seamănă cu părăluțele albe sunt granați. Frunzele de granat sunt bune în salate.
Cassie era fascinată.
– Şi alea? Întrebă, arătând spre un buchet de flori alb-bejulii, întrețesute deasupra altor tufe.
– Caprifoi. L-am păstrat numai pentru că miroase bine. Albinelor le place la nebunie, ca și fluturilor. Primăvara, aici e ca în gara Grand Central.
Cassie întinse mâna să rupă aromata tulpină a unui delicat boboc de floare, dar se opri.
– Pot să… mă gândeam să iau câteva în cameră. Dacă nu te superi, adică.
– Of, Doamne, Dumnezeule, dar ia câte poftești. De-aia și sunt aici.
De fapt, nu e deloc bătrână și urâtă, se gândi Cassie, rupând tulpinile florilor crem. E doar… diferită. Iar diferit nu înseamnă neapărat și ceva rău.
– Mulțumesc… bunico, îi zise în timp ce se întorceau în casă.
Apoi, deschise iarăși gura, pregătindu-se s-o întrebe despre casa galbenă și despre cine locuia acolo.
Numai că bunica ei tocmai lua ceva de lângă cuptorul cu microunde.
– Uite, Cassie. A sosit ieri la poștă, pentru tine.
Şi-i întinse două broșuri învelite în hârtie pentru împachetat, una roșie, iar cealaltă albă.
Îndrumarul elevilor și părinților pentru Liceul New Salem, scria pe una dintre ele. Iar pe cealaltă: Programa de învățământ a Liceului New Salem.
O Doamne, își zise în sinea ei Cassie. Şcoală.
Alte coridoare, alte vestiare, alte săli de clasă, alte fețe. Între broșuri era o foaie de hârtie, având imprimat în partea de sus, cu litere groase, cuvântul Orar. Şi, dedesubt, numele ei, cu adresa de pe strada Crowhaven, numărul doisprezece, New Salem.
Poate că bunica ei nu era atât de rea pe cât crezuse; până și casa putea să se dovedească, la urma urmei, a nu fi chiar așa de groaznică. Dar cum rămânea cu școala? Cum o să facă față școlii de aici, din New Salem?
Puloverul din cașmir gri sau cardiganul albastru cu alb? Aceea era întrebarea. Cassie stătea în fața oglinzii cu ramă aurită, ducându-și în fața ei când o haină, când pe cealaltă. Cardiganul albastru, se hotărî: albastrul era culoarea ei preferată și-i scotea în evidență azuriul ochilor. Heruvimii dolofani din partea de sus a oglinzii demodate păreau să fie de acord, zâmbindu-i aprobator.
Acum, că prima zi de școală sosise cu adevărat, Cassie se pomeni emoționată. Sigur, era și agitată, însă nu resimțea acea groază dezolantă și deznădăjduită la care se așteptase. Era și ceva interesant în a începe școala într-un loc complet nou. Parcă și-ar fi reluat viața de la zero. Poate că va adopta o nouă personalitate. Acasă, probabil că prietenii o descriau ca fiind „drăguță, dar timidă” sau „simpatică, dar cam tăcută”. În schimb, aici nimeni nu știa asta. Poate că, din acest an, avea să devină Cassie Extravertita sau chiar Cassie cea Petrecăreață. Poate chiar o să fie suficient de bună și pentru fata cu părul strălucitor. La gândul acesta, inima ei își acceleră bătăile.
Totul depindea de prima impresie. Era foarte important să înceapă cu dreptul. Își trase pe ea cardiganul albastru și-și verifică din nou, neliniștită, aspectul în oglindă.
Şi-ar fi dorit să mai fi putut face ceva cu părul ei. Era moale și ușor vălurit, cu șuvițe mai deschise la culoare, însă i-ar fi plăcut să-i poată da un aspect mai spectaculos. Ca al fetei din reclama asta, exemplifică în gând, aruncând o privire revistei rămase deschise pe măsuța de toaletă. O cumpărase special când fusese în oraș, săptămâna trecută, ca să vadă care erau cele mai noi tendințe pentru începutul școlii. Nu își mai adunase curajul necesar unei noi plimbări până Ia casa galbenă, în stil victorian, deși trecuse încet pe lângă ea, în Volkswagen-ul Rabbit al mamei, sperând în zadar că va nimeri „întâmplător” peste fata aceea.
Da, mâine o să-și dea părul pe spate, ca modelul din reclamă, se hotărî.
Tocmai când se pregătea să plece, privirea îi fu atrasă de ceva de pe pagina cealaltă. Rubrica horoscopului. Semnul ei zodiacal, Racul, părea s-o privească fix. Instinctiv, ochii îi căzură pe cuvintele care urmau.
Senzația aceea acută de nesiguranță te învăluie din nou. A sosit vremea să gândești pozitiv! Dacă nu dă rezultate, amintește-ți că nimic nu durează la infinit. Încearcă să nu faci valuri în relațiile personale, măcar luna aceasta. Şi-așa ai destule cu care să-ți bați capul.
Ce prostii, horoscoapele astea, își zise Cassie, închizând cu zgomot revista. Mama ei fusese mereu de această părere și avea dreptate. Senzația aceea acută de nesiguranță – doar spunându-i cuiva că se simte nesigur e suficient ca să-l faci să se simtă așa! Nu exista absolut nimic supranatural în asta.
Dar, dacă nu credea în supranatural, atunci ce căuta calcedonia aducătoare de noroc în buzunarul închis cu fermoar al ghiozdanului? Strângând din dinți, o scoase de-acolo și-o puse în cutiuța ei cu bijuterii, după care coborî, să-și ia la revedere.
Şcoala era o impresionantă clădire din cărămidă roșie, cu trei niveluri. Atât de impresionantă, încât, după ce parcă mașina, Cassie aproape că se temu să se mai apropie. Mai multe cărări înguste urcau spre ea, la deal, așa că, în cele din urmă, își regăsi curajul și alese una dintre ele. Când ajunse sus, i se puse un nod în gât și o privi fix.
Dumnezeule, arăta ca o facultate sau ceva de genul. Ca un monument istoric. Pe placa de piatră montată pe fațadă scria cu litere în relief LICEUL NEW SALEM, iar dedesubt se afla un soi de efigie, conținând cuvintele Orașul New Salem, întemeiat în 1693. Atât de vechi să fi fost orașul? Trei sute de ani? Păi acasă, în Reseda, cele mai vechi clădiri fuseseră ridicate de cel mult cincizeci de ani.
Eu nu sunt timidă, își zise Cassie, forțându-se să meargă înainte. Eu sunt Cassie cea Încrezătoare.
Întoarse brusc capul când auzi un răget incredibil de puternic și doar purul instinct o determină să sară într-o parte, la timp ca să evite să fie călcată. Cu inima bubuindu-i în piept, se ridică și căscă gura spre ceea ce fusese pe cale s-o lovească. Era o motocicletă, sosită pe cărarea specială pentru vehiculele pe două roți. Dar și mai uluitor arăta posesoarea ei: o fată. Purta o pereche strâmtă de blugi negri și o geacă de motor, iar trupul ferm, atletic, părea oțelit. Când își întoarse fața spre ea, după ce-și parcă motocicleta lângă un rastel pentru biciclete, Cassie văzu că era de o frumusețe răpitoare. Avea fața mică și feminină, încadrată de bucle negre, încurcate, ansamblul fiind stricat numai de expresia ursuză, beligerantă.
– La ce te holbezi? O repezi deodată motociclista.
Cassie tresări, bănuind că, într-adevăr, se holba. Fata cealaltă înaintă cu un pas, iar Cassie se pomeni retrăgându-se.
– Îmi pare rău… n-am vrut să…
Încercă să-și smulgă privirea de la ea, însă-i venea greu. Pe sub geacă, fata purta un minuscul top negru, care-i lăsa buricul descoperit, și Cassie întrezări ceea ce părea să fie un mic tatuaj, imediat deasupra beteliei blugilor. Un tatuaj în formă de semilună.
– Îmi pare rău, repetă ea, neajutorată.
– Ar fi și cazul. Stai deoparte din drumul meu, ai înțeles?
Dar tu ai fost cea care aproape c-a dat peste mine, ripostă Cassie în gând. Încuviință însă în grabă și, spre imensa ei ușurare, fata îi întoarse spatele și plecă.
Doamne, ce mod oribil de a-ți începe prima zi de școală, medită ea, grăbindu-se spre intrare. Ce persoană oribilă cu care schimbi primele vorbe! În fine, după un astfel de început, lucrurile nu pot să meargă decât spre bine.
Peste tot, adolescenții se salutau între ei, strigându-se; fetele chicoteau și se îmbrățișau, iar băieții se zbenguiau zgomotos. Era o forfotă entuziastă și toată lumea părea să cunoască pe toată lumea.
Cu excepția lui Cassie. Ea doar privea tunsorile proaspete ale băieților și hainele nou-nouțe ale fetelor, adulmeca mirosul excesiv de parfum și de aftershave deloc necesar și se simțea mai singură ca oricând.
Mergi mai departe, se îmboldi cu asprime. Nu te uita în jur după fata aia: caută-ți clasa pentru prima oră. Poate o să vezi și vreo fată singură și-o să poți să vorbești cu ea. Trebuie să arăți extravertită, dacă așa vrei să te considere lumea.
Prima ei oră era de redactare în vederea publicării, o materie opțională la engleză, și Cassie se bucura că avea așa ceva. Îi plăceau compunerile creative și în Programa de învățământ scria că elevilor care studiază această materie li se va oferi ocazia să publice în revista literară și în ziarul școlii. Ea lucrase la ziar și în fosta ei școală; poate că avea să reușească și aici.
Desigur, Programa mai susținea și că trebuia să te înscrii pentru această materie încă din primăvara precedentă, iar Cassie nu izbutise să înțeleagă cum de reușise bunica ei s-o înscrie cu puțin înainte de începerea anului școlar. Poate că bunica avea o influență aparte asupra conducerii liceului sau ceva asemănător.
Găsi sala fără prea multe probleme și-și alese o bancă mai puțin bătătoare la ochi, spre fund. Încăperea se umplea treptat și toată lumea părea să aibă pe câte cineva cu care să stea de vorbă. Nimeni n-o lua câtuși de puțin în seamă pe Cassie.
Începu să mâzgălească înverșunată coperta caietului, străduindu-se să pară total absorbită de această îndeletnicire și silindu-se să nu dea impresia că numai ea era singură, din toată clasa.
Cartea Ritualul poate fi achiziționată de la: