La opt zile după cele două vizite făcute de Derville, într-o frumoasă dimineață de iunie, cei doi soți despărțiți de o întâmplare aproape supranaturală, porniră din două puncte cele mai opuse ale Parisului, ca să se întâlnească în biroul avocatului lor comun. Banii dați înainte cu mărinimie colonelului Chabert de către Derville îi îngăduiseră să se îmbrace potrivit rangului său. Răposatul sosi deci tolănit într-o birjă foarte curățică. Avea capul acoperit cu o perucă potrivită cu figura lui, era îmbrăcat în postav albastru, cu o cămașă albă și purta pe sub jiletcă panglica roșie de mare ofițer al Legiunii de Onoare. Reluându-și obiceiurile bunăstării, își recăpătase vechea lui eleganță marțială. Se ținea drept. Chipul lui misterios și grav, pe care se zugrăvea fericirea și nădejdile lui toate, părea întinerit și mai împlinit, ca să împrumutăm din pictură o expresie din cele mai pitorești. Nu mai semăna cu Chabert cel cu paltonul vechi și demodat, cum nu seamănă un gologan de zece cu o monedă de patruzeci de franci de curând bătută. Văzându-l astfel, trecătorii ar fi recunoscut cu ușurință în el una dintre acele frumoase rămășițe ale vechii noastre armate, unul dintre acei bărbați viteji asupra căruia se răsfrânge gloria noastră națională și care o reprezintă, așa cum un ciob de oglindă luminat de soare pare că îi răsfrânge toate razele. Acești bătrâni soldați sunt totodată și tablouri, și cărți. Când contele coborî din trăsură ca să urce scările la Derville sări ușor cum ar fi făcut un băiat tânăr. Birja lui de-abia întorsese, că se opri o cupea frumoasă cu stemă. Din ea coborî doamna contesă Ferraud, într-o rochie simplă, dar întocmită cu dibăcie, ca să-și arate sprinteneala trupului. Purta o frumoasă pălărie cu căptușeală trandafirie, care-i încadra nespus de bine chipul, ascunzându-i contururile și înviorându-i culorile. Dacă clienții întineriseră, în schimb secretariatul rămăsese același și înfățișa aidoma tabloul zugrăvit la începutul acestei povestiri. Simonin înfuleca ceva, cu umărul sprijinit de fereastra care acum era deschisă și privea albastrul cerului prin deschizătura acestei curți, înconjurată de patru corpuri de case înnegrite.
– Ah, zise secretărașul, cine pune rămășag pe un bilet de teatru că acest colonel Chabert e general și are cordonul roșu?
– Patronul e un vrăjitor și jumătate, zise Godeschal.
– De data asta nu-i jucăm nici un renghi? Întrebă Desroches.
– Las că are grijă nevastă-sa, contesa Ferraud, zise Boucard.
– Așadar, zise Godeschal, contesa Ferraud va fi silită să fie a amândurora.
– Uite-o, răspunse Simonin.
În clipa aceasta intră colonelul și întrebă de Derville.
– Este aici, domnule conte, zise Simonin.
– Carevasăzică nu ești surd, ștrengarule? Zise Chabert, luându-l pe trepăduș de ureche și răsucindu-i-o, spre mulțumirea secretarilor care începură să râdă și se uitară la colonel cu deosebitul respect datorat acestui ciudat personaj.
Contele Chabert era la Derville, în clipa în care soția sa intra pe ușa secretariatului.
– Ce zici, Boucard, o să se petreacă o scenă puțin obișnuită în cabinetul patronului! Iată o femeie care poate să se ducă în zilele cu soț la contele Ferraud și în zilele fără soț la contele Chabert.
– În anii bisecți, zise Godeschal, contelui îi va merge în plin.
– Tăceți o dată, domnilor, se aude înăuntru! Rosti Boucard cu asprime. N-am văzut niciodată un secretariat în care să se ia în batjocură clienții, cum faceți dumneavoastră.
Derville îl închisese pe colonel în camera de culcare când se ivi contesa.
– Doamnă, zise el, neștiind dacă ți-ar face plăcere să-l vezi pe domnul conte Chabert, v-am despărțit. Totuși dacă dorești.
– Domnule. Este o atenție pentru care îți mulțumesc.
– Am pregătit ciorna unui act ale cărui condiții pot fi discutate de dumneata și de domnul Chabert chiar acum. Voi merge pe rând de la dumneata la el, ca să vă înfățișez și unuia și altuia punctul de vedere al fiecăruia.
– Să văd, domnule, zise contesa, lăsând să-i scape un gest de nerăbdare.
Derville citi: „Între subsemnații: domnul Hyacinthe zis Chabert, conte, general de brigadă, mare ofițer al Legiunii de Onoare, locuind la Paris, strada Petit Banquier, pe de o parte, și doamna Rase Chapotel, soție a domnului conte Chabert mai sus-numit, născută.”
– Treci mai departe, zise ea, să lăsăm introducerile, să vedem condițiile.
– Doamnă, zise avocatul, introducerea lămurește pe scurt poziția în care vă aflați și unul și altul. Apoi, în primul articol recunoști față de trei martori, adică doi notari și crescătorul la care a locuit soțul dumitale și căruia i-am încredințat în taină afacerea aceasta și care vor păstra cea mai desăvârșită tăcere – recunoști, deci, că individul de care se vorbește în actele alăturate la cel sub semnătură privată, a cărui stare civilă se află de altfel stabilită printr-un act de notorietate pregătit la Alexandre Crottat, notarul dumitale, este contele Chabert primul dumitale soț. Prin articolul al doilea, contele Chabert, dornic de a te face fericită, se obligă să nu se folosească de drepturile sale decât în cazurile prevăzute de actul însuși. Și aceste cazuri, zise Derville, făcând un fel de paranteză, nu sunt altceva decât neexecutarea clauzelor acestei convenții secrete. La rândul său, reluă el, domnul Chabert consimte să urmărească, prin bună înțelegere cu dumneata, un proces care va anula actul său de deces și va pronunța desfacerea căsătoriei.
– Asta nu-mi convine deloc, zise contesa mirată. Nu vreau nici un fel de proces. Știi de ce.
– Prin articolul al treilea, zise avocatul continuând cu o liniște netulburată, îți iei angajamentul de a constitui pe numele Hyacinthe conte Chabert, o rentă viageră de douăzeci și patru ele mii de franci, înscrisă în registrul datoriei publice, dar al cărei capital ți-ar rămâne dumitale la moartea lui.
– Dar e mult prea scump, zise contesa.
– Poți dumneata s-o scoți mai ieftin?
– Poate că da.
– Ce vrei oare, doamnă?
– Vreau, nu vreau nici un proces, vreau.
– Să rămână mort, zise Derville cu vioiciune, întrerupând-o.
– Domnule, spuse contesa, dacă trebuie să dau o rentă de douăzeci și când de mii de franci, o să ne judecăm.
– Da, o să ne judecăm! Rosti cu glas înăbușit colonelul, care deschise ușa și se ivi deodată dinaintea soției sale, ținând o mână în jiletcă și cealaltă îndreptată în jos, gest care, amintind de pățania lui, era de o cumplită energie.
„E el!” zise în sinea ei contesa.
– Prea scump! Reluă bătrânul soldat. Ţi-am dat aproape un milion și te tocmești cu nenorocirea mea. Ei bine, te vreau atunci pe dumneata și averea dumitale. Suntem căsătoriți fără act dotal, căsătoria noastră n-a fost desfăcută.
– Dar domnul nu e colonelul Chabert! Exclamă contesa, prefăcându-se că e uimită.
– A-ha! Zise bătrânul cu adâncă ironie în glas. Vrei dovezi? Te-am luat de la Palais Royal.
Contesa păli. Când o văzu că se îngălbenește sub roșul ei, bătrânul soldat înduioșat de suferința vie pe care o pricinuia unei femei pe care o iubise pe vremuri cu patimă, se opri; dar ea îi aruncă o privire atât de veninoasă, încât el: spuse deodată:
– Erai la.
– Pentru Dumnezeu, domnule, zise contesa avocatului, nu te supăra, lasă-mă să plec, n-am venit aici să aud asemenea grozăvii.
Se ridică în picioare și ieși. Derville se repezi în biroul de notariat. Contesa își luase zborul de parcă ar fi avut aripi. Întorcându-se în biroul său, avocatul îl găsi pe colonel într-un groaznic acces de furie, plimbându-se cu pași mari.
– Pe vremea aceea, fiecare își lua nevastă de unde voia, spuse el. Dar rău am făcut că am ales-o prost. M-am lăsat înșelat de înfățișarea ei. N-are inimă!
– Ei bine, colonele, n-aveam dreptate când te-am rugat să nu vii? Acum sunt sigur de identitatea dumitale. Când ai apărut, contesa a făcut o mișcare al cărei înțeles nu poate fi pus la îndoială. Dar ți-ai pierdut procesul. Soția dumitale știe că ești de nerecunoscut!
– Am s-o ucid.
– Nebunie, ai să fii prins și ghilotinat ca un ticălos. De altfel s-ar putea să n-o nemerești. Ar fi de neiertat, nu trebuie să dai greș când vrei să-ți omori nevasta. Lasă-mă să-ți dreg prostiile, copil bătrân ce ești! Hai, du-te! La seama, ar fi în stare să te facă să cazi în vreo capcană și să te închidă la Charenton. Am să-i notific actele noastre, ca să te feresc de orice surpriză.
Sărmanul colonel se supuse tânărului său binefăcător și ieși, bolborosind cuvinte de iertare. Coborî încet treptele scării negre, adâncit în gânduri întunecate, copleșit pesemne de lovitura pe care o primise, cea mai crudă dintre toate pentru el, cea mai adânc împlântată în inima lui, când ajungând în tinda scării auzi foșnetul unei rochii de femeie și soția sa îi ieși înainte.
– Vino domnule, îi zise ea, luându-l de braț cu o mișcare la fel cu acelea pe care le făcea altădată din obișnuință.
Fapta contesei, mlădierea glasului ei care devenise iarăși duios, au fost de ajuns ca să potolească mânia colonelului. Se lăsă dus până la trăsură.
– Ei, hai, urcă-te! Îi spuse contesa, după ce feciorul lăsă treapta. Și, ca prin farmec, se pomeni așezat în cupeu, lângă soția sa.
– Unde merge doamna? Întrebă feciorul.
– La Graslay, spuse ea.
Caii porniră și străbătură tot Parisul.
Cartea Colonelul Chabert poate fi achiziționată de la: