Metamorfoză și demență.
În cursul săptămânii ce urmă acestei memorabile vinere sfinte, Charles Ward a fost văzut mai des decât de obicei, căci a transportat fără încetare cărți din bibliotecă în mansardă. Avea o purtare liniștită și rezonabilă, dar chipul lui exprima o teamă prost ascunsă, în afară de aceasta, dădea dovadă de o poftă de mâncare devoratoare, dacă judecai după cantitatea de hrană pe care o cerea de la bucătăreasă.
Pus la curent cu cele întâmplate, doctorul Willett veni marțea următoare să vorbească cu tânărul, în bibliotecă. Ca de obicei, conversația nu dădu nici un rezultat, dar Willett e gata să jure că Charles era în toate mințile. El promise să facă o dezvăluire senzațională în curând și-și exprimă intenția de a căuta un local unde să-și mute laboratorul. Se arătă nepăsător de pierderea portretului și chiar păru să găsească ceva comic în brusca lui dispariție.
În cea de a doua săptămână, Charles lipsi adesea de acasă. Când a venit bătrâna Hannah să ajute la curățenia mare de primăvară, a povestit că Charles vizita deseori casa din Olney Court, purtând o valiză mare, și cobora mereu să examineze pivnița. Se arăta foarte darnic față de ea și de soțul ei, dar avea un aer extrem de chinuit.
Pe de altă parte, niște prieteni ai lui Ward îl zăriră prin Pawtuxet, surprinzător de des. Se ducea mai ales la micul port Rhodes-on-Pawtuxet, iar doctorul Willett, luând informații acolo, află că traversa întotdeauna pe malul destul de abrupt al râului și mergea apoi de-a lungul lui, spre nord.
Într-o dimineață de mai a fost reluată, în mansardă, conversația imaginară din vinerea sfântă. Tânărul părea să poarte o discuție violentă cu el însuși, căci a fost brusc auzit un șir de strigăte ce semănau cu cereri urmate de refuzuri. Domnul Ward urcă în goană, ascultă la ușă și auzi fragmentul următor de frază: „Trebuie să stea roșu timp de trei luni”. De cum bătu la ușă, se înstăpâni tăcerea. Când domnul Ward își întrebă fiul, puțin mai târziu, tânărul răspunse că îi era greu să evite anumite conflicte între sferele conștiinței, dar că va încerca să le transfere în alte domenii.
Spre mijlocul lui iunie avu loc o ciudată întâmplare nocturnă. La începutul serii se auzi zgomot din laborator, dar se potoli aproape numaidecât. La miezul nopții se duseră toți la culcare, iar valetul tocmai încuia cu cheia ușa dinspre stradă, când îl văzu apăfând în josul scării pe Charles, cu o valiză grea în mână. Tânărul făcu semn că vrea să iasă. Nu rosti nici un cuvânt, dar servitorul, văzându-i ochii arzători, începu să tremure fără să-și dea seama de ce. Îi deschise ușa tânărului stăpân și a doua zi își prezentă demisia doamnei Ward, declarând că privirea lui Charles avusese o expresie de ferocitate diabolică și că el nu va petrece nici o singură noapte în plus în această casă. Doamna Ward îl lăsă să plece, fără să dea crezare cuvintelor lui. I se părea imposibil ca fiul ei să fi avut un aer „feroce” în noaptea aceea. Într-adevăr, tot timpul cât fusese trează, auzise zgomote slabe în laborator: oftaturi și suspine ce păreau să trădeze o disperare adâncă.
În seara următoare, așa cum făcuse cam cu trei luni în urmă, Charles puse mâna pe ziar înaintea tuturor și făcu pierdută o foaie. După aceea, doctorul Willett, în cursul anchetei lui, își aminti acest incident și se duse la redacția jurnalului. Acolo găsi, pe foaia rătăcită de tânăr, două articole ce-i părură interesante. Iată-le:
VIOLARE DE MORMÂNT.
Robert Han, paznic de noapte la cimitirul de nord, a descoperit azi dimineață că a fost violat mormântul lui Ezra Weeden, născut în 1740 și mort în 1824 (după inscripția de pe piatra lui funerară, smulsă cu sălbăticie din pământ și spartă).
Conținutul mormântului, oricare-ar fi fost el după mai mult de un secol de îngropăciune, a dispărut complet, în afară de câteva așchii de lemn putred. Nu au fost găsite urme de roți, dar poliția a descoperit în împrejurimi urme depăși lăsate de pantofi fini.
Han este de părere că există o legătură între această întâmplare și cea din luna manie; reamintim că atunci el a dat peste un grup de oameni care au fugit într-un camion după ce săpaseră o groapă adâncă. Dar inspectorul Riley contrazice această teorie și subliniază mari diferențe între cele două cazuri: în martie s-a săpat într-un loc unde nu era nici un mormânt; de data aceasta, un mormânt anume a fost violat cu o răutate feroce.
Membrii familiei Weeden, puși la curent, și-au exprimat surprinderea și întristarea și au declarat că nu cunosc nici un dușman capabil de un asemenea act de vandalism. Hazard Weeden își amintește o legendă de familie potrivit căreia strămoșul lui ar fi fost amestecat într-o întâmplare ciudată, puțin înainte de Revoluție, dar nu știe să existe o „vendetta” posibilă la ora actuală. Cazul a fost încredințat inspectorului Cunningham, care speră să descopere indicii interesante în viitorul apropiat.
NOAPTE AGITATĂ LA PAWTUXET.
Locuitorii din Pawtuxet au fost treziți la ora trei dimineața de un cor formidabil de lătrături, ce părea să atingă intensitatea maximă lângă râu, la nord de Rhodes-on-Pawtuxet. Fred Lemlin, paznic de noapte la Rhodes, a declarat că printre lătrăturile câinilor se amestecau țipetele unui om pradă spaimei de moarte. O furtună scurtă și violentă apus capăt acestui vacarm. Se relatează că, pe toată durata incidentului, atmosfera a fost îmbâcsită de mirosuri neplăcute, emanate, fără îndoială, de rezervoarele de petrol.
Curând, Charles a început să arate ca un om hărțuit și toți gândesc astăzi, cugetând la acest fapt, că poate în acea perioadă ar fi vrut să facă o mărturisire, dar a fost împiedicat de o frică adâncă, întrucât adesea ieșea în oraș la adăpostul întunericului, cei mai mulți dintre alieniști îl consideră vinovat de actele de vampirism înfăptuite în vremea aceea și relatate în amănunt de presă. Victimele, de vârste și condiții sociale diferite, au fost atacate în două locuri distincte: cartierul North End, lângă casa familiei Ward și regiunile periferice apropiate de Pawtuxet. Supraviețuitorii povestesc despre un monstru cu ochi de flăcări ce sărea asupră-le, își înfigea colții în gât sau în susul brațului și se ghiftuia cu sânge.
Nici în privința aceasta doctorul Willett nu este de acord cu confrații săi. „Refuz să spun, declară el, ce ființă umană sau ce animal a putut să se dedea unor asemenea orori, dar afirm că Charles Ward nu este autorul lor. Am motive să cred că nu cunoștea gustul sângelui și anemia lui crescândă constituie cea mai bună dovadă în sprijinul teoriei mele. Ward s-a atins de lucruri oribile, dar nu a fost niciodată un monstru”.
Vorbele doctorului au multă autoritate, căci, în această epocă, se ducea adeseori la familia Ward pentru a o îngriji pe mama lui Charles, ai cărei nervi începeau să cedeze. Tot ascultând zgomotele nocturne provenind din mansardă, suferea de halucinații morbide pe care șovăia să le mărturisească medicului: își închipuia că aude suspine și oftaturi înăbușite la orele cele mai imposibile. La începutul lui iulie, Willett o trimise la Atlantic City să-și refacă forțele și le recomandă domnului Ward și fiului său să nu-i trimită decât scrisori încurajatoare.
Puțin timp după plecarea mamei, Charles făcu demersuri pentru cumpărarea căsuței din Pawtuxet. Era o clădire mică de lemn, sordidă, cu un garaj de ciment, cocoțată sus de tot pe malul nu prea populat al râului, un pic deasupra portului Rhodes; dar tânărul ținea morțiș s-o cumpere. Proprietarul i-o vându cam în silă, la un preț exorbitant. Imediat el își aduse acolo cu camionul, noaptea, toate cărțile și aparatele din mansardă și, părăsindu-și definitiv laboratorul, se mută din nou în camera lui, la etajul al treilea al casei părintești.
În noul lui domiciliu, Charles se comportă în chip tot atât de misterios precum o făcuse și în mansarda lui. Avea acum și doi tovarăși: un metis portughez cu o mutră sinistră, care-i era servitor, și un necunoscut zvelt, cu barbă deasă, cu ochii ascunși sub ochelari negri și care lucra, după toate aparențele, împreună cu Ward. Vecinii încercară zadarnic să intre în vorbă cu acești indivizi ciudați. Metisul Gomez nu rupea decât câteva vorbe pe englezește, iar omul care-și spunea doctor Allen se arăta cât se poate de rezervat. Charles încercă să dea dovadă de mai multă amabilitate, dar nu reuși decât să trezească o curiozitate bănuitoare, trăncănind vrute și nevrute despre lucrările lui de chimie. Curând începură să circule zvonuri bizare despre luminile care ardeau toată noaptea. Apoi, comenzile excesive de carne, la măcelar, fură privite cu uimire, la fel ca și strigătele și cânturile psalmodiate ce păreau să răzbată dintr-o pivniță foarte adâncă. Cetățenii cumsecade din partea locului se fereau cu mare silă de această casă stranie, cu atât mai mult cu cât mutarea celor trei acolo coincisese cu epidemia de vampirism din vecinătățile Pawtuxet-ului.
Ward își petrecea cea mai mare parte a timpului în căsuță, dar dormea uneori în casa tatălui său. În două rânduri părăsi orașul ca să facă două călătorii de câte o săptămână, cu destinație necunoscută. Slăbea și pălea fără încetare și nu mai avea aplombul de altădată când îi repeta doctorului Willett vechea poveste cu cercetări vitale și dezvăluiri viitoare. Totuși medicul insistă asupra faptului că tânărul era încă sănătos la cap în acea perioadă și citează în sprijinul spuselor sale mai multe convorbiri avute cu Charles.
Cam prin luna septembrie actele de vampirism s-au repetat, dar, în ianuarie, Ward a fost amestecat într-o încurcătură gravă. De câtăva vreme se tot vorbea de camioanele care veneau și plecau noaptea de la căsuță. Or contrabandiștii de alcool opriră într-o noapte unul din aceste camioane într-un loc pustiu de lângă Hope Valley, sperând că vor găsi în el ceva marfă cu care să-și alimenteze traficul clandestin. În fapt, s-au ales cu o teribilă dezamăgire, căci lăzile lungi pe care puseseră mâna adăposteau un conținut oribil; atât de oribil, într-adevăr, încât s-a vorbit îndelung de ele în lumea răufăcătorilor. Hoții se grăbiseră să-și îngroape captura, dar când afacerea ajunsese la urechile poliției, se făcu o anchetă amănunțită. Un vagabond arestat chiar atunci consimți să-i conducă pe polițiști până la ascunzătoarea improvizată, cu condiția să i se redea libertatea. A fost descoperit acolo ceva monstruos, pe care publicului nu i s-a îngăduit să-l afle; imediat s-au expediat la Washington câteva telegrame.
Lăzile îi fuseseră adresate lui Charles Ward, la căsuța din Pawtuxet, așa că autoritățile federale veniră să-i facă o vizită. El le dădu o explicație ce părea valabilă și îi demonstra nevinovăția.
Având nevoie de unele specimene anatomice pentru a-și urma cercetările, comandase câteva unor agenții considerate a fi absolut onorabile. Nu fusese nici pe departe la curent cu identitatea acestor specimene și se arătă profund zguduit de revelațiile inspectorilor. Declarația fu întărită de doctorul Allen, a cărui voce calmă și gravă păru încă mai convingătoare decât cea a lui Charles. În cele din urmă, polițiștii nu luară nici o măsură împotriva tânărului; se mulțumiră să noteze cu grijă numele și adresa agenției din New York de la care voiau să pornească ancheta. Trebuie adăugat că specimenele au fost duse în taină în locurile de unde n-ar fi trebuit să fie scoase niciodată.
Cartea Monstrul din prag poate fi achiziționată de la: