Când intru în casă, Bunica tocmai fierbe apă în cea mai mare oală pe care o are. De cum mă vede, trage oala de pe foc, ia două ștergare de bucătărie, înfășoară cu ele câte o toartă a oalei, zice să pun mâna și s‑o ajut, să cărăm oala.
Mă duc lângă ea, apuc toarta stângă, simt chiar și prin ștergar cât e de fierbinte. Luăm oala de pe sobă, dau să mă îndrept spre baie, Bunica are obiceiul să curețe cu apă fiartă țevile de scurgere din plumb, zice că așa se dizolvă toată mizeria din ele, însă Bunica o ia către ușă, în timp ce coborâm treptele, numără, ca să pășim amândouă deodată, să nu ne opărim.
Mergem spre magazia de lemne. Mă gândesc că Bunica vrea să curețe canalul, însă nu ne oprim la grilajul de fier care acoperă canalul, ci mergem mai departe, trecem pe lângă nuc, pe lângă rondoul de flori, suntem aproape de arbuștii de tuia, acolo unde‑i marele mușuroi de furnici, atunci înțeleg în sfârșit ce are de gând Bunica. Greșesc pasul, din oală se varsă puțină apă, Bunica apucă repede oala, smulgându‑mi toarta din mână. Vreau să‑i spun să nu facă asta, furnicile n‑au făcut rău nimănui, însă Bunica a și ajuns la mușuroi, ridică oala, varsă cu elan apa fierbinte peste el. Mușuroiul se prăbușește sfârâind și ridicând aburi negri, printre bulgării de pământ se văd galeriile abandonate de furnici, apa se înnegrește, dispare în ele învolburată și bolborosind, se prelinge de jur împrejurul mușuroiului, ducând cu ea furnici zvârcolindu‑se.
Bunica bătucește pământul cu călcâiele, calcă peste furnici, bombănind că ia te uită, ce mușuroi uriaș, ăstora nici că le pasă de atâtica apă fiartă, ăstora le trebuie praf pentru furnici, mai era pe undeva într‑o pungă, na, las’ că le dă ea. Se întoarce pe călcâie, îndreptându‑se către magazia de lemne, primii trei pași ai ei lasă urme de noroi în iarbă.
Mă uit la pământul aburind, la furnicile care plutesc în apa noroioasă, mă doare pieptul, inima îmi bate cu iuțeală, furnicându‑mă dureros.
O urmăresc cu privirea, o văd cum dispare în magazia de lemne, mă ciucesc, vâr mâna în pământ, dau la o parte un bulgăre mare de noroi, apoi un altul, apoi un al treilea, furnicile mișună printre ei, agățându‑se una de alta și de ouăle lor, încearcă să înoate prin noroi, mi se urcă pe degete, mi se lipesc de piele, de parc‑ar vrea să‑mi tragă mâna în hăul mușuroiului ruinat. Întorc alți bulgări, aici pământul nu mai e atât de umed și nici atât de cald, galeriile au deviat cumva apa în altă direcție, dau de o gaură cât pumnul, e aproape uscată, apa i‑a atins doar marginile. Gaura e plină de furnici și de ouă, o grămadă neagră ce mișună, la mijloc văd o furnică mare, mult mai mare decât celelalte, e aproape cât cele două falange ale degetului meu mic, nu se mișcă deloc, doar stă acolo, în mijlocul freamătului din jurul ei.
Mă uit în spate, spre magazia de lemne. Bunica încă n‑a ieșit, încă n‑a găsit praful pentru furnici. Ținând degetele desfăcute, îmi vâr mâna cu mare grijă pe sub furnici, scot din pământ acest ghem viu, fremătător, strângându‑l în pumn. Ghemul e la mine în palmă, aidoma unei uriașe mure vii. Mă uit în jur, caut un loc unde să‑l ascund, după arbuștii de tuia zăresc găleata pentru cules melci, cu săpăliga în ea, mă duc acolo, găleata e goală, mă aplec, depun încet ghemul viu pe fundul ei.
Aud cum Bunica trântește ușa magaziei. Scot repede săpăliga din găleată, ies de după arbuștii de tuia, mă așez lângă ruinele aburinde ale mușuroiului și încep să arunc pământ în gaură, apoi sap în pământ, prefăcându‑mă că tocmai caut ceva.
Bunica ajunge lângă mine, ține în mână o pungă mare de hârtie. O deschide, presară din ea un praf alb pe jos, îmi ia săpăliga din mână, îndeasă praful alb în pământ, îmi spune să mă uit atentă, să învăț cum se face. Înfige sapa de mai multe ori în pământ, între timp presară în spirală praful peste bulgării de pământ și noroi, îi sfărâmă cu tăișul sapei pe cei mai mari, amestecă și frământă noroiul care, încet‑încet, devine tot mai cenușiu.
Când termină, în locul mușuroiului n‑a mai rămas decât o pată mare, plumburie, nu se mai vede nici o furnică. Bunica izbește de câteva ori cu săpăliga, o îndeasă, o netezește, șterge săpăliga de smocurile de iarbă, apoi se uită în jur, căutând din priviri găleata pentru melci. O descoperă printre arbuștii de tuia, face un pas într‑acolo, simt cum mi se face stomacul ghem, însă Bunica nu se apropie, doar aruncă săpăliga în găleată. Aud cum cade în ea cu zgomot, cum i se izbește coada de marginea găleții, rotindu‑se, scârțâind, sunetul îmi face pielea de găină pe brațe și pe umeri. N‑am voie să mă gândesc la furnici.
Bunica strânge gura pungii, îmi face semn să iau oala, după care intrăm în casă. Tace, tac și eu, un singur gând îmi mișună prin cap: bietele furnici, bietele, bietele furnici.
Spre seară cerul se înnorează, tună și fulgeră, dar de plouat nu plouă. Bunica își îmbracă fulgarinul, își ia umbrela, spune că va fi o furtună mare, o simte în măduva oaselor, însă ea tot trebuie să iasă. Spune că dacă în jumătate de oră nu s‑a întors, atunci o să vină foarte târziu, să n‑o aștept, să mănânc singură și să mă culc.
Stau pe burtă și citesc, aștept să treacă timpul. Stau așa trei sferturi de oră, între timp afară se pornește vântul, geamurile zdrăngănesc, văd din pat cum se întunecă cerul.
Când ies în grădină, cerul e deja aproape negru. E liniște, vântul nu mai bate, dar se simte în aer că vine ploaia.
Mă duc direct la găleata pentru melci. Furnicile sunt tot acolo, înlănțuite și negre, se învârt bezmetic pe fundul găleții. Iau găleata, o duc lângă nucul cel bătrân, acolo mi‑o agăț de braț, încerc să mă cațăr așa în copac, dar găleata mă împiedică să apuc prima creangă.
Pun găleata jos, mă ghemuiesc lângă ea, îmi ridic tricoul, îl răsucesc, materialul atârnă ca o ureche de iepuraș, e ca un mic buzunar, fix cât să‑mi încapă pumnul. Îmi scot din codița împletită elasticul, prind cu el tricoul răsucit, apoi, cu mare grijă, iau bulgărele de pământ plin de furnici din găleată, îl așez încet în buzunarul improvizat, îl acopăr cu o parte din tricou, scot și celălalt elastic din păr, strâng cu el bocceluța vie.
Acum pot să mă cațăr ușor în copac. Buricul mi‑e dezvelit, în timp ce mă trag în sus, spre prima ramură, mi se freacă de scoarța copacului, simt cum mi se julește pielea de pe burtă, mă doare, dar nu‑mi pasă. Încep să mă cațăr tot mai sus, vreau să ajung la a treia bifurcare a ramurii dinspre zid, acolo unde, în ciotul unei crengi groase, se află o scorbură. Când ajung la a doua bifurcare, începe să tune puternic, apoi se pornește și vântul, bate cu furie, copacul pârâie și trosnește, ramura se clatină sub mine, o strâng tare între coapse, încerc să mă cațăr mai repede.
Sunt deja aproape de țintă când un fulger violent și alb luminează cerul, apoi se aude o bubuitură atât de puternică, încât parcă mă lovește direct în plex, începe să toarne cu găleata, deasupra mea ploaia bate darabana pe frunze, frunzișuri și cioturi de crengi uscate zboară prin aer, timp în care vântul scutură copacul. Am ajuns la scorbură, mă agăț cu o mână de marginea ei, mă trag în sus, potrivindu‑mi cotul în încrengătură, sub mine trunchiul a devenit alunecos, apa se scurge printre crăpăturile scoarței, dar eu încă nu simt ploaia, sunt apărată de frunze. Smulg elasticul cu care îmi strânsesem tricoul, îmi vâr o mână în bocceluță, simt cum furnicile îmi inundă palma, când întind mâna spre scorbură, fulgeră din nou. În lumina stridentă văd că palma mi‑e neagră de ele, îmi bag mâna în scorbură, scuturându‑mi degetele și frecându‑mi palma de pereții scorburii, ca să scap de furnici, hai, mergeți, zic, duceți‑vă.
Cartea Rugul poate fi achiziționată de la: