Fata se îndreptă de spate și își încrucișă picioarele; sânii îi tresăltară și Eliot se strădui să-și mențină privirea concentrată asupra feței ei.
– Ranjeesh zice că ești puțin țicnit.
Bunul Ranjeesh! Ar fi trebuit să știe că ticălosul îl va trage pe sfoară cu noua lui femeie.
– Cred că sunt, răspunse, pregătindu-se să fie expediat. Fac multă meditație și uneori sunt pe muchie de cuțit.
Dar ea păru să fie mai intrigată de această recunoaștere decât de orice altceva îi spusese; un zâmbet se contură din trăsăturile ei migălos alcătuite.
– Mai spune-mi ceva despre khaa.
Eliot se felicită în gând.
– Sunt ființe echivoce. Nici bune, nici rele. Se ascund în colțuri întunecoase, deși, când și când, sunt văzuți pe străzi sau pe câmpii, lângă Jyapu. Iar cei mai în vârstă, cei mai puternici, trăiesc în templele din piața Durbar. Există o poveste despre cel de aici, care este ilustrativă pentru felul în care operează. dacă ești interesată.
– Desigur.
Alt zâmbet.
– Înainte ca Ranjeesh să-l cumpere, acest loc era o pensiune și, într-o seară, o femeie cu gușă triplă a venit să înnopteze aici. Avea cu ea două franzele, pe care le ducea acasă, la familia ei, și le-a vârât sub pernă înainte de a se culca. Pe la miezul nopții, khaa s-a rostogolit în camera ei și a fost izbit de imaginea gușei ce se ridica și cobora în timp ce femeia respira. S-a gândit că ar putea fi un colier frumos, așa că a luat-o și și-a pus-o la gât. Apoi a zărit franzelele care ieșeau de sub pernă. Arătau bine, așa că le-a luat și pe acestea și le-a înlocuit cu două franzele de aur. Când s-a trezit, femeia a fost încântată. A alergat înapoi în satul ei să povestească familiei și, pe drum, s-a întâlnit cu o prietenă, o femeie care se ducea la piață. Aceasta avea gușă cvadruplă. Prima femeie îi spuse ce s-a întâmplat și, în seara aceea, cea de-a doua femeie s-a dus la pensiune și a făcut întocmai aceleași lucruri. Pe la miezul nopții, khaa s-a rostogolit în camera ei. Se săturase de colierul lui, așa că i l-a dat femeii. Hotărâse, de asemenea, că pâinea nu avea un gust prea bun, dar mai avea una și s-a gândit să mai facă o încercare. Așa că, în schimbul colierului, a luat apetitul femeii pentru pâine. Când s-a trezit, femeia avea gușă septuplă, nici un strop de aur și n-a mai putut să mănânce pâine tot restul vieții.
Eliot se așteptase la o reacție de ușor amuzament și sperase că povestea va fi mișcarea de deschidere într-un joc cu final anticipat și plăcut, dar nu se așteptase ca ea să se ridice în picioare, să se închidă din nou față de el.
– Trebuie să plec, spuse ea și, făcându-i distrată semn cu mâna, se îndreptă către ușă.
Mergea cu capul plecat, cu mâinile vârâte în buzunare, de parcă ar fi numărat treptele.
– Unde te duci? strigă Eliot în urma ei, luat prin surprindere.
– Nu știu. Poate pe Freak Street.
– Vrei să te însoțesc?
Fata se întoarse, în dreptul ușii:
– Nu e vina ta, răspunse ea, dar nu-mi prea face plăcere compania ta.
Doborât!
Fumegând, răsucindu-se, lovindu-se de coasta dealului și explodând într-o minge de foc.
Eliot nu înțelegea de ce îl duruse atât de tare. Se mai întâmplase și altă dată și se va mai întâmpla. În mod obișnuit, s-ar fi îndreptat către Temal, unde ar fi căutat o altă eșarfă lungă și albă și o altă pereche de pantaloni de bumbac, una mai puțin bolnăvicios de egocentrică (așa cum, retrospectiv, o caracteriza pe Michaela), una care să-l ajute să-și încarce bateriile pentru o altă tură de încercări de a-l vizualiza pe Avalokitesvara Buddha. De fapt, se și duse la Temal, dar nu făcu altceva decât să stea, să bea și să fumeze hașiș într-un restaurant și să privească tinerii turiști cum se cuplează pentru noapte. O dată luă autobuzul spre Patan și vizită un prieten, un vechi amic hipiot pe nume Sam Chipley, care conducea o clinică medicală; altă dată se plimbă prin Swayambhunath, destul de aproape ca să vadă cupola albă a stupei și, deasupra ei, structura poleită cu aur pe care erau pictați ochii atotvăzători ai lui Buddha. Păreau sașii și răuvoitori, ca și cum n-ar privi cu ochi buni apropierea lui. Dar în cea mai mare parte a timpului, în săptămâna următoare, se plimbă prin casa domnului Chatterji, ducând cu el o sticlă, într-o stare continuă de euforie, atent la Michaela.
Majoritatea camerelor erau nemobilate, dar multe purtau semne de locuire recentă: pipe sparte pentru hașiș, saci de dormit sfâșiați, pachete goale de tămâie. Domnul Chatterji lăsa călătorii – cei care-l atrăgeau sexual, bărbați și femei – să folosească încăperile luni în șir, iar o plimbare prin acestea era un adevărat tur istoric al anticulturii americane. Grafittiurile vorbeau despre diverse preocupări precum Vietnam, Sex Pistols, emanciparea femeii și criza de locuințe din Marea Britanie și, de asemenea, transmiteau mesaje personale: „Ken Finkel, ia, te rog, legătura cu mine la Am. Ex. în Bangkok. Cu dragoste, Ruth.” Într-una dintre camere, se afla o pictură murală complicată, înfățișându-o pe actrița Farrah Fawcett așezată în poala unui demon tibetan și strângându-i falusul țepos cu degetele. Totul evoca imaginea unei ambianțe în descompunere, alienate. Mediul lui Eliot. La început, turul îl amuză, dar în cele din urmă începu să-l irite și se apucă să petreacă tot mai mult timp într-un balcon, privind de sus curtea, comună cu casa alăturată, ascultând femeile newari cântând în timp ce dereticau sau citind cărți din biblioteca domnului Chatterji. Una dintre cărți era intitulată Teroarea din Carversville.
„Înspăimântătoare, îți dă fiori…”, zicea New York Times în interiorul supracopertei, „Teroarea este necontenită.”, comenta Stephen King, „. o oroare captivantă, tulburătoare, halucinantă”, exclama revista People. Cu litere ordonate, Eliot adăugă propriul comentariu: „.rahat.” Volumul – scris pentru a fi citit de literații marginali – era o tratare ficțională a unor presupuse evenimente reale legate de experiența familiei Whitcomb care încercase să renoveze vila Cousineau în anii șaizeci. În urma obișnuitelor succesiuni de apariții, pete reci și mirosuri urâte, familia – Papa David, Mama Elaine, băieții Tim și Randy, și adolescenta Ginny – se întâlnise să discute situația.
până și copiii, gândea David, fuseseră îmbătrâniți de casă. Strânși în jurul mesei din sufragerie, arătau ca o adunare de damnați – trași la față, cu cearcăne sub ochi, cu fețe mohorâte. Chiar și cu geamurile deschise și lumina pătrunzând în cameră, în aer era parcă un giulgiu pe care nici o lumină nu îl putea risipi. Slavă Domnului că ființa blestemată dormea în timpul zilei!
– Ei bine, spuse el, cred că e momentul să discutăm.
– Eu vreau să merg acasă.
Din ochii lui Randy țâșniră lacrimi și, în replică, Tim începu să plângă și el.
– Nu e atât de simplu, răspunse David. Asta e casa noastră și nu știu cum ne vom descurca dacă plecăm într-adevăr. Contul de economii e aproape gol.
– Cred că pot să-mi iau o slujbă, vorbi Elaine, plină de entuziasm.
– Nu plec!
Ginny sări în picioare, doborând scaunul.
– De fiecare dată când încep să-mi fac prieteni, trebuie să ne mutăm.
– Dar, Ginny.
Elaine întinse o mână să o potolească.
– Tu ai fost cea care.
– M-am răzgândit!
Se dădu înapoi, de parcă tocmai și-ar fi dat seama că sunt cu toții dușmani de moarte.
– Puteți să faceți ce vreți, dar eu rămân!
Şi fugi din cameră.
– O, Doamne, zise Elaine ostenită. Ce-o fi apucat-o?
Ce o apucase pe Ginny, ce era pe cale să intre în ea, în singura parte interesantă din carte, era spiritul lui Aimée Cousineau. Îngrijorat de comportamentul fiicei sale, David Whitcomb cercetase cauza și aflase o mulțime de lucruri despre spirit. Aimée Cousineau, născută Vuillemont, era de loc din St Berenice, un sat elvețian de la poalele muntelui, cunoscut ca Eiger (fotografia satului, precum și o poză a lui Aimée – o femeie de o frumusețe rece, cu părul negru și trăsături lapidare – erau incluse în secțiunea centrală a cărții). Până la vârsta de cincisprezece ani, fusese un copil dulce, obișnuit, însă, în vara anului 1889, în timp ce se plimba pe versanții muntelui Eiger, s-a rătăcit într-o peșteră.
Familia renunțase la orice speranță, când, spre încântarea lor, cu trei săptămâni mai târziu, și-a făcut apariția pe scările prăvăliei tatălui său. Încântarea lor a fost de scurtă durată. Această Aimée era foarte diferită de cea care intrase în peșteră. Violentă, calculată, destrăbălată.
În următorii doi ani, a reușit să seducă jumătate din bărbații satului, inclusiv preotul comunității. Conform mărturiei acestuia, el o povățuia că păcatul nu este calea spre fericire, când ea a început să se dezbrace.
– Sunt căsătorită cu Fericirea, i-a spus preotului. Mi-am împletit mădularele cu Dumnezeul Extazului și am sărutat coapsele aspre ale Bucuriei. Pe tot parcursul relației care a decurs de aici, fata făcuse comentarii criptice cu privire la „Zeul de sub munte”, al cărui suflet era acum unit pe vecie cu al ei.
În acest punct, cartea se întorcea la aventurile înfricoșătoare ale familiei Whitcomb și Eliot, plictisit, dându-și seama că se făcuse amiază, și Michaela făcea probabil plajă, se urcă în apartamentul lui Chatterji, la etajul patru. Azvârli cartea pe un raft și ieși pe balcon. Interesul său continuu față de Michaela îl nedumerea. Îi trecu prin minte că era posibil să se îndrăgostească și se gândi că ar fi plăcut. Deși probabil nu ar fi dus nicăieri, dragostea ar reprezenta un tip pozitiv de energie. Dar se îndoia că așa stăteau lucrurile. Cel mai probabil, interesul lui avea la bază vreo închipuire stârnită de piatra întunecată din interiorul lui. Simplă atracție. Privi peste marginea balconului. Era întinsă pe o pătură, cu sutienul lângă ea, în fundul unei fântâni de lumină solară: lumină subțire, pură, ca o miere rafinată acoperind mulajul unei micuțe femei de aur și apoi înghețând pe acesta. Căldura ei plutea parcă în aer.
Cartea Vânătorul de jaguari poate fi achiziționată de la: