„Cine nu se îngrijește de lucrurile mici va cădea încetul cu încetul în cele mari.” Asta e o vorbă de ascet, de la Avva Dorotei. Mi-a răsărit în minte când am trecut pe lângă Obor și am revăzut, în mulțimea înghesuită la semafor, un chip despre care am scris acum ceva timp.
Nu știu ce-or fi zicând înțelepții, dar mie piețele mi se par locuri perfecte pentru meditație, ca de altfel toate spațiile publice cu o ofertă sufocantă de diversitate umană. Dar piețele incorecte politic și sanitar, cum era Oborul, au ceva special.
Totul este mult mai direct, mai intens și necenzurat: culorile, mirosurile, strigătele, fumul grătarelor, vocile amestecate, marfa de neimaginat uneori, forfota de K1, parada modei sacoșelor și bănuiala asta continuă că s-ar putea să fie adevărat că puțin înseamnă mai mult, less is more.
Un fel de înghețată în exces, cu topping lipsă. Cred că primul sentiment pe care-l încerc mereu când ajung în piața din Giurgiu, de exemplu, este că viața există mereu în cu totul atlă parte decât credeam cu cinci minute înainte. Chiar și preocupările cele mai imediate sau grosolane – mici și bere – dacă sunt practicate cu sinceritate și devotament, îmbracă orma perfecțiunii.
Iar mutrele voioase ale negustorilor și ale bețivanilor te determină să începi să-ți numeri motivele sau posesiunile care te fac la fel de exuberant. E aceeași curiozitate de a șți, de a înțelege cât și ce îți trebuie pentru a încerca acea bucurie de grad zero, care se declanșează când muști dintr-un măr, când te întinzi, când simplul fapt că ești viu devine o sărbătoare.
Chipul pe care l-am văzut era al unei țigănci fără vârstă, pe care am urmărit-o în timp ce-și aranja marfa pe o lădiță, undeva, prin praful din Obor. Era înrudită cu toate figurile interesante pe care le poți vedea pe Discovery, în filme de călătorii prin locuri exotice sau prin arhivele de etnografie. Avea privirea aceea care străpunge obiectivul aparatului și ți se înfige direct între ochi, pentru toată viața.
Avea o țigară în colțul gurii, pe care a ținut-o așa până când s-a stins, și un aer tare caraghios când închidea un ochi, ferindu-l de fum. Gesturile ei lente și măsurate îmi spuneau că mâncase ceva bun și băuse cu siguranță suficient cât să înțeleagă că nu are niciun motiv să se grăbească. Și în tot acest timp, zâmbea ca și cum ar fi cântat ceva pentru ea, pe jumătate în gând, pe jumătate îngânat. Aranja tacticos lădița aia prăpădită, netezea hârtia, o întindea bine de colțri și se tot foia pe lângă o traistă mică. Așteptam să scoată marfa, pentru că tot ritualul părea făcut să anunțe ceva grozav de important.
Nu reușeam totuși să-mi imaginez ce ar fi putut să vândă, mai ales că bocceluța era mult prea mică pentru scenarii somptuoase. A mai fumat o țigară, odihnindu-se. Scena avea o grație și un mister care mă umpleau de bucurie. Era ca și cum ai fi suprapus un film derulat cu încetinitorul peste un fundal în care lumea se mișcă pe repede înainte.
Era evident că femeia era complet desprinsă de felul în care o priveam eu, că nu și-ar fi imaginat niciodată că liniștea ei poate fi ceva memorabil și important pentru o ființă întâlnită întâmplător. Dacă minimalismul ar fi avut nevoie de o imagine pentru publicul din Obor, ar fi fost simplu. Dar ceea ce se vedea cu un ochi majoritar era o ființă de neînțeles, poate chiar neinteresantă și foarte ușor de catalogat la prima vedere.
Oricât aș fi încercat, nu reușeam să ghicesc ce urma să întindă pe taraba ei improvizată și ce ar fi putut să-i ofere acea stare de desprindere pe care nu am mai văzut-o la niciunul dintre trecătorii fără chip. Îmi era clar, pe măsură ce se pregătea să stingă țigara de odihnă, că voi asista la o lecție totală de zen.
Și-a aprins o nouă țigară și s-a apucat să înșire marfa, cu gesturile unui sculptor în bob de orez. Își lăsa din când în când capul pe spate, vântul îi arunca fumul spre ochiul închis preventiv, și zâmbea ca și cum ar fi știut că nimeni nu poate formula nicio concluzie născută din ce și cât.
Vindea ace de siguranță.
Cartea Fericirea e un ac de siguranță poate fi achiziționată de la: