Când ești înconjurat de îngeri, o știi pentru că le simți prezența. Curentul provocat de veștmintele lor vaporoase îți mângâie fața și te aduc într-o stare de pură fericire și de adâncă melancolie. Le simți prezența ce emană parfumuri, hrană pentru suflet, ai vrea să îi atingi, însă nu poți…
Îngerii cântă cu glasuri tandre, fără să știe că aceste glasuri ne aduc nouă, ca ascultători, o grea povară pe umeri. Deși le dorim, totuși ne fac rău ascultându-le, ne adâncesc în doruri apăsătoare, în tulburări demențiale, făcând în așa fel, încât să ne diferențiem de restul oamenilor, să părem veniți din alte lumi, să avem alt scop în această viață.
Ce ciudat este să te știi singur în lume, mai ales atunci când ai beneficiat de atingerea și protecția unui înger! Iar când acesta te părăsește brusc, lumea se sfârșește pentru tine, pășești nepunticios înapoi, vezi cu proprii ochi cum marele tău castel de nisip clădit cu atâta ambiție și dăruire, se destramă suflat doar de un vânt, împrăștiindu-l ca pe o pulbere oarecare în zeci de zări diferite, de unde nu mai poate fi recuperat, adunat în pumnii tăi, ieri puternici și calzi, azi tremurători și reci.
Doamne! Acum, mai mult ca niciodată, îmi întorc fața spre Tine și îți vorbesc încet, dar apăsat, de glasul meu interior atârnând o tristețe fără margini, tragedia aleasă de un crud destin și singurătatea atât de nemiloasă care izolează, respinge și îngroapă în pământul umed și întunecos orice victimă prinsă în lanțurile sclaviei.
Victimă am devenit și eu, întemnițată acum între patru ziduri întunecate, mucede, grav degradate, care par să se apropie tot mai mult, să reducă spațiul, să absoarbă aerul prin cărămizile încinse de un soare neobișnuit în stare să mă sufoce, să mă desființeze dintre oameni. Stau în întunericul amărăciunii mele, nu mă mai recunosc, nu vreau nici măcar să încerc să mă ridic pentru a schimba ceva, pentru a-mi recăpăta forțele și personalitatea anterioară. O singură fereastră există în această temniță, una atât de mică, încât sunt nevoită să mă ridic pe vârfuri ca să ajung la ea. Culmea este că nu pot, nu vreau, nu mă înteresează să ajung la ea și să privesc afară. Tot prin această ferestruică străbate un fir de lumină vânjos. Pare caldă, aducătoare de liniște această lumină. Mă duce cu gândul că acceptând-o ca să îmi mângâie pielea, carnea împietrită, imună la atingeri și sărutări, m-ar vindeca, m-ar întoarce spre visare, veselie, uitare și iertare. Mă feresc de ea însă, ca de un blestem asupritor de care, recunosc, îmi este foarte frică. Glasul ei pare vântul etern ce se încolăcește în jurul meu, cântându-mi cu voce gravă că ieșind din lumea mea, îmi revin, mă înalț maiestuos, dar dau totul uitării, las totul în urmă, renunț la ceea ce a fost al meu.
Noaptea pentru mine e aspră. Se lasă repede și se ridică prea lent, părând că trec veacuri grele și obositoare în care umbrele străvezii ale amintirilor mă sfâșie, rup carnea de pe mine precum bestiile flămânde, mă torturează ca pe cel mai josnic și nefolositor om de pe pământ. Noaptea aduce cu ea fantasmele trecutului, acelea care odinioară îmi aduceau tulburarea dulceagă ce îmi provoca emoțiile bucuriei, nu ca acum, aducându-mi o tulburare înfricoșătoare care, deși o resping, se adâncește în trup, pătrunde în oase, mă scutură, mă sufocă, mă ucide încetul cu încetul.
Fantasmele sunt menite să ne bântuie pentru a nu-și afla uitarea din partea noastră. Ele se înfățișează pale ca lumina ce străbate norii grei de ploaie, au ochi pătrunzători, nostalgici, demni de duioșie. Buzele le sunt aspre, învinețite din cauza torturii chemărilor, rugăminților, insistențelor ca să le menținem veșnic vii, proaspete în memoria noastră. Ele nu știu că ne sperie, ne consumă, ne obosesc atât de tare, încât ajungem să ne dorim moartea. Ele știu doar că într-o altă viață am avut nevoie de ele, așa cum ele au acum nevoie de noi ca să învingă veșnicia, să treacă prin această lume și prin oricare alta.
De un singur lucru îmi este frică, acela că atunci când vântul va foșni printre crengile arborilor chemându-mă, atunci fantasma ce îmi bântuie existența umilă, va rămâne a nimănui. Nimeni vreodată nu va ști să o iubească și să își aducă aminte de ea la fel de frumos, de profund cum o fac eu, pentru că nimeni nu știe și nu poate simți în locul meu.
Dorul este o luptă continuă între înțelepciune și demență, între visare și realitate. Este scopul acelor oameni sensibili să dezvolte, să lărgească pe întinderi necuprinse funcția acelei părți a inimii care odată atinsă, provoacă schimbări drastice, face dintr-o persoană cunoscută, una străină ce pare venită din alte părți ale lumii, alte timpuri.
– Dragoș, i-am cântat numele cu zâmbetul pe buze, admirându-l cu ochii mari, nesățioși.
– Hmm, cântă și el, lărgind un zâmbet parcă și mai cald pe buzele subțiri, pline de viață.
I-am cuprins fața în palmele mele umezite de sudoarea emoțiilor. Lui îi plăcea să știe dacă palmele îmi transpiră atunci când vorbesc cu el, dacă degetele îmi tremură fremătate de prezența lui atât în fața, cât și în gândurile mele. Inima îmi bătea frenetic din cauza bucuriei și odată cu ea, trupul îmi tremura necontrolat. Eram furioasă pe firea mea nestăpânită, dar totodată, din cale afară de fericită, de mulțumită că Dragoș e aici cu mine, că îl pot atinge și îi pot simți răsuflarea răcorindu-mi fața.
– Dragoș, am șoptit eu din nou, azi te-ai adâncit într-o beatitudine neobișnuită!
– Da! Sunt beat, răspunse el râzând.
El se credea amețit din cauza alcoolului, eu îl credeam cuprins de vrajă, de visare. Poate că avea dreptate. Era prima dată când îl văzusem bând două cupe de vin într-o singură zi, chiar și el recunoștea asta, doar că nu îl lăsam deloc să regrete, nu voiam să creadă că mă deranjează.
– Din cauza asta pot să îți spun orice. Mâine nu îți vei mai aduce aminte de nimic…
– Ești lașă, îngăimă el, închizând ochii.
Stând așa cu pleoapele împreunate și cu capul lipit de clădirea din spatele lui, îmi părea divin, îmi părea că asupra lui, în jurul lui, chiar și sub el, plutește o aură sfântă care mă făcea să cred că e un înger, unul venit pe pământ anume ca să aibă grijă de mine.
– Știu că sunt lașă. Nu am curaj să îți spun cât de mult te iubesc. Căci într-adevăr, nici nu îți poți da seama ce sentimente dulci și totodată crude ai presărat în sufletul meu. M-ai blestemat să te iubesc tot mai mult pe zi ce trece, să fii în gândurile mele zi și noapte, să nu mai am liniște… Ce fel de vrăjitor ești tu? Unul fără inimă? Fără milă?
– Egoist… gelos… invidios… și lacom.
Râse parcă amuzat. Deschise ochii săi negri și mă privi lung, pătrunzător, săgetându-mi inima ca mii de sulițe cu tăișuri extrem de ascuțite, foarte reci, ca orice metal de altfel.
Fragmentul zilei – 3 mai 2018: Între pământ și apă – Raluca Andreea ChiperCartea Între pământ și apă poate fi achiziționată de la: