Războiul cu Japonia încă nu se terminase. Pe neașteptate, fu pus în umbră de alte evenimente. Peste Rusia se prăvăliră talazurile revoluției, unul mai înalt și mai nemaipomenit decât celălalt.
Chiar în aceste zile sosi, din Ural, la Moscova văduva unui inginer belgian, franțuzoaica rusificată Amalia Karlovna Guichar cu cei doi copii ai ei, Rodion și Larisa. Fiul și-l înscrise la trupa de cădeți, iar pe fiică-sa o înscrise, din întâmplare, la același gimnaziu în care învățase Nadia Kologrivova.
Madame Guichar avea moștenire de la soțul ei economii în hârtii de valoare, care altădată creșteau în preț, însă acum începuseră să scadă. Ca să curme diminuarea averii și să nu stea cu mâinile încrucișate, madame Guichar cumpără o mică afacere, atelierul de croitorie al doamnei Levițkaia, situat aproape de Arcul de Triumf. L-a cumpărat de la moștenitorul croitoresei, cu dreptul de păstrare a vechii firme, cu toată fosta clientelă, cu toate modistele și ucenicele.
Acest lucru madame Guichar l-a făcut sfătuită fiind de avocatul Komarovski, prietenul răposatului ei soț și sprijinul ei de nădejde. Komarovski era un om de afaceri cu sânge rece, care știa de minune toate subtilitățile businessului din Rusia. Madame Guichar corespondase cu el, stabilind detaliile mutării, el îi întâmpinase la gară și, traversând toată Moscova, îi dusese la stabilimentul cu camere mobilate „Muntenegru” din strada Orujeinaja, unde le închinase un apartament. Tot el o sfătuise să-l dea pe Rodion la cădeți, iar pentru Larisa îi recomandase gimnaziul cu pricina, glumind neatent cu băiatul și privind-o pe fată atât de insistent, încât o făcea să roșească.
Locuiseră aproape o lună la „Muntenegru” înainte de a se muta într-un apartament mic, de trei camere, din clădirea în care se afla și atelierul. Acestea erau cele mai teribile locuri din Moscova, bordeluri și spelunci, străzi întregi lăsate pradă desfrâului, mahalale ale „creaturilor pierdute”.
Pe copii nu-i mirau murdăria din camere, ploșnițele, mobilele urâte. După moartea tatălui lor mama trăia permanent cu frica de sărăcie. Rodia și Lara se obișnuiseră să audă că sunt pe marginea prăpastiei. Înțelegeau că nu sunt copii ai străzii, dar părinții le insuflaseră adânc timiditatea față de cei bogați și, în preajma acestora, se simțeau ca ieșiți din orfelinate.
Exemplul viu de asemenea spaimă li-l oferea mama lor. Amalia Karlovna era o blondă dolofană de vreo treizeci și cinci de ani, care de la crize de inimă trecea la crize de prostie. Era grozav de fricoasă și o înspăimântau bărbații. Tocmai din prea multă spaimă și confuzie nimerea mereu în brațele câte unuia.
La „Muntenegru” ocupau camera 23, iar în camera 24, din ziua întemeierii stabilimentului, locuia violoncelistul Tâșkevici, un om cumsecade, chel, cu perucă, predispus la transpirație îmbelșugată, care-și aduna mâinile a rugă, împreunându-și-le pe piept când încerca să convingă pe cineva de vreun lucru. Când cânta în public sau își interpreta partitura la concerte, își dădea capul pe spate și își întorcea ochii pe dos. Acasă nu stătea aproape deloc, plecând pentru câteva zile în șir la Balșoi Teatr sau la Conservator. Ca vecini, au făcut cunoștință, apoi i-au apropiat câteva servicii reciproce.
Întrucât prezența copiilor o deranja uneori pe Amalia Karlovna în timpul vizitelor lui Komarovski, plecând, Tâșkevici îi lăsa cheia de la camera lui, pentru a-și putea primi cum se cuvine musafirul. Curând madame Guichar se deprinsese până-ntr-atâta cu spiritul lui de sacrificiu, încât de câteva ori, cu lacrimi în ochi, îi bătuse la ușă, rugându-l s-o apere de protectorul ei.
Casa nu avea decât parter și era situată aproape de colțul cu strada Tver. Se simțea apropierea magistralei de cale ferată Brest. Din preajma casei începeau proprietățile, locuințele de serviciu ale personalului, depoul de locomotive și depozitele.
În partea aceea a orașului locuia Olia Demina, o fată deșteaptă, nepoata unui funcționar al gării de mărfuri.
Olia era o ucenică foarte capabilă. Fusese remarcată de fosta proprietară și acum începuse să și-o apropie și noua proprietară. Oliei Demina îi plăcea foarte mult de Lara.
Totul rămăsese ca pe vremea când treburile erau conduse de Levițkaia. Ca buimace, mașinile de cusut se învârteau sub apăsările picioarelor sau sub mâinile plutitoare ale meșterelor. Câte una cosea liniștită, șezând la masă și zvâcnindu-și în sus mâna cu acul de care se ținea un fir lung de ață. Dușumeaua era plină de bucăți de pânză. Trebuiau să vorbească tare, ca să poată acoperi țăcănitul mașinilor de cusut și trilurile zglobii ale lui Kirill Modestovici, canarul din colivia de sub arcul ferestrei, al cărui nume avea probabil un secret luat cu ea în mormânt de fosta proprietară.
În sala de primire, damele înconjurau masa plină de jurnale, formând o grupă pitorească. Stăteau în picioare, ședeau și-și sprijineau obrajii în palme luând pozele pe care le vedeau în fotografii și, studiind mostrele, se sfătuiau cu privire la modele. La cealaltă masă, pe locul directoarei, ședea asistenta Amaliei Karlovna, una dintre vechile croitorese Faina Silantievna Fetisova, o femeie costelivă, cu negi în adâncurile obrajilor ei scofâlciți.
Între dinții îngălbeniți de tutun, ținea muștiucul cu țigara aprinsă, își mijea ochiul cu albeața îngălbenită și, suflând un nor galben de fum din gură și din nas, își nota în caiet măsurile numerelor de chitanțe, adresele și dorințele clientelor.
Amalia Karlovna era, în acest atelier, un om abia venit și lipsit de experiență. Nu se simțea aici stăpână cu adevărat. Însă personalul era cinstit și pe Fetisova se putea bizui. Cu toate acestea, timpurile erau alarmante.
Amaliei Karlovna îi era frică să se gândească la viitor, se simțea disperată și nu avea spor la nimic.
Destul de des îi vizita Komarovski. Când Viktor Ippolitovici traversa atelierul și se îndrepta spre apartamentul lor, speriindu-le pe spilcuitele care se schimbau și, la vederea lui, se ascundeau după paravane, de unde parau în joacă glumele lui ireverențioase, meșterele șopteau cu dezaprobare și ironie în urma lui: „A venit”, „Iubițelul”, „Drăguțul Amaliei”, „Buhaiul”, „Deochiul muieresc”.
Însă și mai urât de femei era buldogul lui Komarovski, Jack, pe care îl aducea uneori în lesă și care își trăgea stăpânul după el cu niște salturi atât de bruște, încât Komarovski își pierdea ritmul pașilor, se smucea înainte și venea cu mâna întinsă în urma câinelui, de parcă ar fi fost un orb purtat de-o călăuză.
În timpul primăverii, Jack a apucat-o o dată pe Lara de picior, rupându-i ciorapul.
– Îi fac capătul necuratului ăstuia, îi șopti Larei la ureche Olia Demina, așa cum fac copiii.
– Da, chiar că-i un câine nesuferit. Dar cum o să-l omori, prostuțo?
– Mai încet, nu țipa, dacă vrei să te învăț. Știi că de Paști se fac niște ouă de piatră. Are mama ta câteva pe comodă.
– Da, sunt din marmură și de cristal.
– Aha, asta-i. Apleacă-te, să-ți spun la ureche. Iei un ou din acelea, îl ungi cu grăsime, dar bine, ca să persiste mirosul, și, dacă-l dai satanei, îl înghite, își umflă diavolul pântecele și crapă! Cu labele-n sus! Asta-i!
Lara râsese și se gândise cu invidie: fata asta trăiește în sărăcie, muncește. Copiii săraci se dezvoltă repede, însă iată ce fire sinceră de copil are. Ouăle, Jack – de unde le mai scoate pe toate? „De ce mi-e hărăzită o asemenea soartă? se întrebă Lara. Pe toate le văd și pentru toate sufăr.” „Păi, mama pentru el e cum se zice. Păi, el e pentru mama. Cuvintele astea murdare nu vreau să le repet. Atunci de ce mă privește cu ochii ăștia? Sunt doar fiica ei.”
Cartea Doctor Jivago poate fi achiziționată de la: