La aceste cuvinte, chipul lui Hammer, foarte prietenos altminteri, se întunecă brusc. Bancherul, spirit pătrunzător, intui de îndată că vestitul bărbat fusese atins într-un punct vulnerabil și încercă să dea conversației o altă turnură.
– Ați fost căutat pretutindeni, señor, vorbi el pe un ton politicos. S-ar părea că nu stați la un hotel unde să puteți fi găsit.
– Avem prieteni în Buenos Aires, la care locuim netulburați, răspunse Hammer, zâmbind.
– Și rămâneți mai multă vreme aici?
– Nu. Voi pleca în curând în Anzi.
– Pe ce rută?
– Cred că peste Tucuman, spre Peru.
Bancherul deveni foarte atent:
– Vă duceți și la Lima?
– Probabil.
– Aflați, señor, că aceasta călătorie a dumneavoastră mă interesează în chip deosebit. Se află la mine un nepot care nu așteaptă decât o bună ocazie pentru a pleca la Lima, peste Anzi.
– Vârsta?
– Șaisprezece ani.
– Atunci e preferabil să stea pe loc.
– Totuși trebuie să plece. Ar fi făcut-o mai de mult dacă i-aș fi găsit un sendador, o călăuză capabilă și de nădejde. De altfel, pentru anii lui, e foarte bine dezvoltat atât fizic cât și spiritual.
– Dar gândiți-vă, señor, la primejdiile ce-l pândesc pe călătorul care străbate acest drum.
– M-am gândit. Pericolul e cu atât mai mic, cu cât călătorul e mai sigur de sine și mai încercat. Așadar, o sa treceți Anzii… Mai că-mi vine să vă adresez o întrebare și apoi o rugăminte.
Glasul lui vădea stăruință și nerăbdare. Dar cum Hammer privea tăcut în gol, bancherul adăugă:
– Bineînțeles că, pe măsura mijloacelor de care dispun, voi ști să răsplătesc un asemenea serviciu.
Tata Jaguar clătină ușor din cap:
– Așa ceva nu se plătește. Eu, unul, am fost yerbatero, căutător de ceai în Gran Chaco, gambusino, căutător de aur în Peru, am fost și chinchilero, vânător de piei de cincila în Anzi și cascarilero, culegător de chinchina în Brazilia. Tovarășii mei m-au însoțit peste tot. Și nu mi-e teamă de primejdii, căci le putem depăși atâta vreme cât suntem numai noi împreună. Dar prezența unui străin, care trebuie ocrotit, mai ales a unui tânăr lipsit de experiență, ne-ar răpi liniștea sufletească și siguranța în fața dușmanului. Încât ne-ar fi greu să justificăm nădejdea ce s-ar pune în noi.
– Vorbiți ca un om prevăzător și cu simțul răspunderii. Dar să știți că nepotul meu Antonio nu e chiar atât de novice în materie. Călărește, trage de minune cu pușca și a trecut până acum de două ori peste Anzi, în Bolivia. Ca să nu mai vorbim de călătoria cu vaporul din Peru până aici. E voinic, rezistent, harnic, fără pretenții și nu-l sperie oboseala sau privațiunile. Uitați-vă la el. Stați de vorbă. Părinții lui sunt de asemenea germani. Cred că acest lucru va cântări în favoarea propunerii mele. Antonio, vino mai aproape! Acest señor urmează să treacă dincolo, în Peru. Ai vrea să pleci cu dumnealui?
– Mai bucuros decât cu oricare altul! exclamă Anton, fericit.
Era într-adevăr un tânăr neobișnuit de viguros și de plăcut la înfățișare. Chipul lui bronzat sugera voință și bărbăție. Avea părul brun, dar ochii de un albastru deschis anunțau de departe originea lui germană. Atât înfățișarea cât și răspunsul lui entuziast îi plăcură Tatii Jaguar. Acesta îi întinse mâna, îl trase mai aproape și îl mângâie pe cap.
– Te-ar bucura într-adevăr să mergi cu mine? Dar oboseala, greutățile, drumul lung, mereu călare și iar călare?
– O, asta nu-i nimic, îmi place grozav.
– Totuși gândește-te la Gran Chaco, la indienii și jaguarii de acolo.
– Nu mi-e frică. Știu să mânuiesc pușca și cuțitul, făcu băiatul cu ochii aprinși, cu obrajii îmbujorați.
– Așa! Vasăzică suntem curajoși. Și ce mai știm, ce-am mai învățat, viteazul meu señor?
Întrebarea îl cam puse în încurcătură pe băiat, dar își reveni fără întârziere:
– Știu, señor, că tinerii din Germania progresează mai repede la vârsta mea și că-și ating țelurile mai ușor decât aici, deoarece au școli și profesori mai buni. Totuși sunt și eu elev la Institutul de arte și meserii. Și pentru că voi fi cândva succesorul unchiului, tata s-a îngrijit de un meditator german care se ocupă de mine și de fratele meu. Pe urmă sper să ajung student la o universitate germană. Dacă doriți, examinați-mă! Sunt gata să răspund.
– Bravo, îmi placi. Școlarii care șed în ultima bancă nu vorbesc așa. Din păcate nu am vocație de pedagog, dar în ce privește drumul prin pampa peste Anzi, vei găsi cu siguranță dascăli buni printre noi. Și zici că ești german? Probabil numai la obârșie.
– Ba nu, señor, sunt german și cu sufletul. Deși m-am născut în altă parte, consider Germania drept patria mea. Doar nu e neapărat nevoie să locuiești acolo. Ajunge să-i auzi graiul și mai cu seamă liedul cel nespus de frumos.
Rostise acestea din adâncul ființei sale. Drept care savantul cel pirpiriu și roșcovan desfăcu brațele declamând: „Unde graiul nostru sună, Dumnezeu un lied, înstrună.” Da, da. Sunt versurile lui Ernst Moritz Arndt, născut în 26 decembrie 1769 la Schoritz pe insula Rügen și mort în 9 ianuarie 1870 la Bonn. Au fost puse pe muzică de numeroși compozitori. Melodia mea preferată aparține lui Heinrich Marschner. Do major, cor bărbătesc, patru voci. Aflați, señores, că sunt membru al societății corale „Lira Germană” din Jüterbogk. Bas-prim! Urc de la și bemol de jos până la mi de sus! La concerte distribui partiturile în calitate de bibliotecar al societății. He-hei!… „Unde graiul nostru sună”…
Mărunțelul vorbea cu patimă, mândru, înfocat, producând o impresie cât se poate de hazlie. Tata Jaguar făcu semn băiatului și îi spuse amical:
– Uite cum li se topește inima oamenilor mai vârstnici când aud vorbindu-se de patria lor. Dumneata, dragul meu señorito, pari un băiat de treabă. Voi chibzui asupra propunerii unchiului dumitale. Să vedem dacă o pot accepta.
– Vă rog, señor, vă rog să acceptați, insistă Anton. Am să vă ascult din toată inima și în orice condiții.
– Da, faceți-mi acest serviciu, interveni și bancherul. Mi-ați da un ajutor foarte important.
– Nu depinde numai de mine. Mai sunt și tovarășii mei, răspunse Tata Jaguar. O să ne sfătuim. În orice caz, nu trebuie să vă temeți pentru nepotul dumneavoastră. De la Santa Fé, unde începe drumul călare, vom fi douăzeci și patru de inși, tot oameni de nădejde unul și unul. Călătoria va decurge firește altfel decât vă imaginați, mai ales în privința duratei. De n-ar fi decât să-l trecem pe nepotul dumneavoastră peste Anzi, n-ar însemna mare lucru. Dar mai avem de rezolvat în Gran Chaco niște treburi care nu suferă amânare.
– În Gran Chaco? sări de la locul său micul savant. Există acolo fosile?
– Ba bine că nu! Mai multe ca în oricare alt ținut. Prin pampa s-au făcut cercetări cam peste tot, dar în Chaco nu se încumetă nimeni. Specialiștii își păzesc pielea. Se tem de indieni. Eu, unul, cunosc locuri unde nu ai decât să sapi nițel ca să descoperi relicve din cele mai prețioase.
– Ura! Atunci las naibii pampa și merg cu dumneavoastră în Gran Chaco! Doar n-am să scap un asemenea prilej. E un avantaj serios, un beneficiu, un fructus sau commodum pe latinește.
– Nu vă grăbiți, señor. De la Buenos Aires până în sălbaticul Chaco nu se merge ca de la Jüterbogk la Berlin. Și nici nu te întâmpină în drum niscai asociații corale. Ba s-ar putea să fiți pus în situația de a vă cânta singur prohodul cu frumoasa dumneavoastră voce de bas.
– Ei, și? Dacă indienii îmi dau partitura, solfegiez la prima vedere. Sper că mă luați cu voi.
– Sperați? mormăi Tata Jaguar. Și eu vă sfătuiesc, dragă señor Morgenstern, să mai chibzuiți dacă e într-adevăr cazul să riscați o astfel de aventură!
– Când e vorba de un mastodont sau un glyptodont, atunci nu-mi mai pasă de nimic. Îmi risc și viața. Doar n-o să-l refuzați pe un compatriot al dumneavoastră din Jüterbogk.
– De ce nu? Trebuie neapărat să renunțați la această idee!
Nu i se putea reproșa lui Hammer că, ținând seama de primejdiile călătoriei, căuta să pornească la drum doar cu oameni puternici și temerari. Era vădit că propunerea îi displăcea. Drept care bancherul, prevenitor, interveni și schimbă tema discuției.
Musafirii întârziară până după cină. La despărțire bancherul avu tactul cuvenit ca să nu mai amintească de dorința sa. Știa că Hammer va reveni să-și încaseze banii promiși. Atunci vor putea să mai discute în legătură cu Anton. În schimb doctorul Morgenstern era mai puțin diplomat. Îl apucă pe Hammer de braț și îl întrebă pe un ton care nu admitea replică:
– Așadar, señor, câți cai să-mi cumpăr?
– Cai? Pentru ce?
– Păi pentru călătoria noastră. Doar îmi trebuie cai, sape, cazmale…
– Și altceva nimic? întrebă Tata Jaguar, cam enervat.
– Ce anume?
– Un mărfar, domnule, un tren de marfă. Sau crezi cumva că, după ce-l scoți la suprafață, mastodontul își ia picioarele la spinare și dă fuga până la Jüterbogk ca să se înscrie în asociația „Lira Germană”?
Cu acestea, Hammer se îndreptă spre ușă, lăsându-l pe micul savant cu gura căscată. Bancherul îl însoți până la ieșire. Când să-și ia rămas bun, sosi polițistul care anchetase tentativa de omor asupra doctorului Morgenstern. Concluzia era că Antonio Perillo trebuie scos din cauză fiind în măsură să-și dovedească nevinovăția printr-un alibi foarte solid.
Domnii mai discutară un timp cazul. Un peon lumina cu o făclie puternică. Nici nu bănuiau că sunt spionați.
Când polițistul cotise în strada unde locuia bancherul doi bărbați îl urmăriseră atât de hoțește, încât omul legii nu-i simțise deloc. Acum pândeau de peste drum. Seara se așternuse întunecoasă. Dar și pe lumină cu greu ar fi putut să fie zăriți, căci se tupilaseră sub un gard de leandri. Erau cei doi indivizi care încercaseră să-l omoare pe bietul doctor Morgenstern.
Cartea Testamentul incașului poate fi achiziționată de la: