Danny își petrecu dimineața următoare în apartamentul lui, aducându-și dosarul la zi, cu toate informațiile recent apărute despre cele două noi victime din cazul lui.
După douăzeci și patru de ore avea următoarele date:
Nicio identificare a victimelor doi și trei. Doctorul Layman, fiind patologul municipalității, era la curent cu rezumatele rapoartelor de la Divizia Hollywood și urma să-l sune dacă și când va afla numele cadavrelor. Sunase deja ca să-i comunice că sergentul Gene Niles conducea investigația LAPD, că o considera lipsită de interes și încerca s-o claseze rapid, pentru a se putea ocupa de jefuirea unui depozit de blănuri – cazul promitea să facă să curgă cerneala ziarelor și să șteargă rușinea din cazul Brenda Allen, care îl costase pierderea soției și a copiilor. Polițiști în uniforme interogau boschetarii din Griffith Park, fără să obțină vreun rezultat. Niles însuși mângâiase cu bastonul de cauciuc doi mâncători din gunoaie cu dosare penale pentru agresiune asupra minorilor. Raportul autopsiei, redactat de Layman pe șaptesprezece pagini – unde se specifica faptul că cel mai mic dintre indivizi sucombase din cauza unei supradoze de barbiturice –, fusese ignorat de Niles și de ceata de lachei în uniformă detașați să lucreze cu el. Doctorul era convins că era vorba de un „anti-sindrom Black Dahlia”: cele trei cadavre găsite până acum avuseseră parte de un total de patru articole, toate în interiorul ziarelor. Jurnaliștii se feriseră de subiect fiindcă Marty Goines era un gunoi, iar toată povestea era cu poponari și n-o puteai publica fără ca Legiunea pentru Decență și Mamele Catolice Responsabile să nu ți-o tragă într-un fel sau altul.
Căpitanul Dietrich îl ascultase ieri, atent la fapte, ipoteze, omisiuni, minciuni, inclusiv cea mai gogonată – povestea cu gogoșăria, ce îi acoperea incursiunea de pe Tamarind 2307, pe care încă nu o raportase. Dăduse din cap gânditor, apoi îi spusese că va încerca să obțină o cooperare inter-agenții cu LAPD. Ajutorul altor polițiști de la comitat nici nu intra în discuție: ceilalți trei detectivi ai secției erau ocupați până peste cap, iar Biroul de Detectivi al Comitatului ar fi considerat afacerea Goines un fel de Mickey Mouse cu prea multe probleme, mai ales acum, când se implicaseră și polițiștii de la LAPD. Avea un amic care lucra în tura de zi la Hollywood, un locotenent pe nume Poulson, care rămăsese în relații bune cu Mickey C., în ciuda afacerii Brenda A. Șeful îi promise lui Danny că va discuta cu el despre formarea unei echipe comune de detectivi de la Omucideri, iar la sfârșit îi repetă că totul depindea de calitatea victimelor. Dacă numerele doi și trei erau niște drogați, foști deținuți sau poponari – la revedere. Dacă erau indivizi normali, poate ieșea ceva. Și dacă, odată formată o echipă LAPD/ LASD, nu se întâmpla ceva nou, ancheta se suspenda în zece zile, iar cazul Martin Goines, mortul de pe 01.01.1950, urma să fie aruncat printre alte dosare nesoluționate.
Despre probele culese de pe Tamarind 2307:
Cu două excepții, doar chestii repetitive – ceea ce Hans Maslick numea „duble negații pentru dovedirea afirmațiilor”. Obținuse un al doilea set de amprente, care se potriveau cu degetul lipsă al individului corpolent. Layman le luase și el amprentele celor doi. Pasta albă pe care o culesese era în mod evident un adeziv dentar, ceea ce îl convinsese în proporție de nouăzeci și nouă la sută pe Layman de probabilitatea ipotezei protezei dentare. Leo Bordoni nu atinsese nimic în timp ce se afla în cameră, deci nu lăsase vreo amprentă. Danny fusese nevoit să lase cele trei seturi de haine în apartament, în caz că asasinul ar fi fost capturat și ar fi declarat că le lăsase împăturite pe scaunul de toaletă. Eșantioanele de praf și noroi erau inutile până nu avea un suspect cu care să le confrunte, ceea ce îi lăsa doar două puncte avans față de LAPD și de asasin: fotografiile urmelor de sânge și șansa de a cerceta singur apartamentul de pe Tamarind Street dacă cei de la oraș o lăsau moale cu investigația. Coșmaruri și riscuri.
Ieri, după ce plecase de la morgă, trecuse pe la un atelier foto, unde plătise de patru ori prețul normal pentru a developa imediat rolele de film. Tipul de la tejghea s-a uitat cam chiorâș, văzând cât de ponosit arăta, dar i-a luat banii. Apoi Danny a așteptat să termine treaba. O oră mai târziu, când omul i-a înmânat negativele și fotografiile, comentariul lui a fost „Pereții ăștia sunt ceea ce numiți voi artă modernă?” Danny a râs și-a tot râs până ce a ajuns acasă, dar hohotele i-au pierit când a agățat fotografiile pe perete, pe o planșă cu probe pe care o montase lângă raftul cu dosare.
Sângele în alb-negru era țipător și nenatural. Erau fotografii pe care nu le va putea arăta nimănui chiar dacă ar fi rezolvat tot cazul. Gândul că îi aparțineau exclusiv lui era liniștitor. Petrecu ore întregi doar zgâindu-se la ele și distingând forme înăuntrul formelor. Scurgerile deveniră stranii apendice corporale, iar jeturile de sânge – cuțite care le retezau. Conexiunile vizuale deveniră atât de ilogice, încât se văzu nevoit să se întoarcă la textele de școală: exemple de însemne făcute cu sânge. Cazurile în speță erau toate din Germania și Europa de Est. Era vorba de psihopați și de fantasmele lor vampirice, în care stropeau cu sângele victimelor obiecte aflate la îndemână, etalându-și nebunia prin crearea de imagini cu semnificații infime sau fără nicio semnificație. Nimic care să semene cu litera W, nimic legat de vreo proteză dentară.
Proteza dentară.
Singurul indiciu serios ce putea apărea și la victimele doi și trei.
Inuman.
Puteau fi dinți de oțel, dinți de plastic, dinți de la cadavrele unor animale. Următorul pas în anchetă era unul funcționăresc: indivizi capabili să confecționeze proteze dentare, în combinație cu „înalt, vârstă mijlocie”, „cărunt”, „grupa sanguină O-I, Rh pozitiv” și cadrul temporal adecvat.
Ace în carul cu fân.
Ieri făcuse primul pas: cercetase lista laboratoarelor dentare din cele șaptesprezece secțiuni diferite ale Paginilor aurii din oraș și comitat. Un total de 349, plus – în cazul posibilei utilizări a unui cadavru de animal – 93 de ateliere de taxidermie. Un telefon dat la un laborator ales la întâmplare și o conversație îndelungată cu unul dintre laboranți i-a furnizat următoarea informație: 349 era o cifră prea mică. L.A. era printre marii producători din industria protezelor dentare. Unele laboratoare nu apăreau în Paginile aurii, iar unii stomatologi aveau aparatură de producere a protezelor chiar în cabinetele lor. Dacă un individ știa să facă proteze dentare umane, atunci își putea folosi aceleași abilități pentru producerea protezelor cu dinți de plastic sau de animale. El, personal, nu auzise de vreun laborator specializat în măcelărirea animalelor, mult noroc, detectiv Upshaw, și treci la muncă, fiindcă e de unde.
Apoi Danny se deplasă la secție. Karen Hiltscher tocmai intra iarăși în tură. Îi duse ciocolată și flori, ca să-i potolească și curiozitatea față de povestea de pe Tamarind, și orice nemulțumire față de noul val de favoruri pe care voia să i le ceară: verificarea tuturor dosarelor din secție, pentru bifarea celor care aveau menționate proteze dentare și eliminarea celor care nu corespundeau descrierii fizice și a grupei de sânge în cauză, precum și telefoane date laboratoarelor de pe listă, pentru a identifica angajații bărbați cu aceleași semnalmente fizice. Fata luă cadourile. Păru nemulțumită și surprinsă, nu menționă povestea de pe Tamarind și acceptă, cu o guriță bosumflată à la Bette Davis, să facă ce îi cerea „în timpul ei liber”. El nu insistă: fata știa că de-acum îl are la mână.
Danny termină de clasat hârtiile de la dosar, gândindu-se că Tamarind Street constituia un teritoriu virgin pentru anchetă și întrebându-se dacă partenerul de jafuri menționat de Leo Bordoni avea vreo legătură cu cazul, dar și dacă băiatul cu fața arsă din trecutul lui Marty Goines era sau nu implicat. Raportul său avea acum cincizeci de pagini. Își petrecuse cincisprezece din ultimele douăzeci și patru de ore scriind. Rezistase tentației de lua la purecat întregul Tamarind, de a urmări, cerceta, interoga vecinii, de a-i devansa pe cei de la LAPD. Dacă Niles ar fi aflat cumva de locul acela, Layman l-ar fi informat. Era foarte probabil ca viața de pe acea stradă să continue ca de obicei, iar locuitorii ei să fi uitat micile detalii ce pot duce la rezolvarea unui caz. Să-i comunice telefonic lui Dietrich informația venită de la Lexington Hospital, ca și cum tocmai auzise de ea, iar apoi s-o prelucreze pe Karen în privința minciunii? Sau s-o facă mai târziu, de vreme ce nu exista niciun risc ca șeful să-i ofere cazul prietenului său din LAPD, adică poveștii cu inter-agenția, pe care chiar el o ceruse?
Nicio îndoială. Danny o luă cu mașina pe Hollywood, îndreptându-se spre Tamarind.
Zona era absolut normală. Era mai cald ca în urmă cu două zile, lumea circula pe trotuare, oamenii stăteau fie pe verande, fie în curte, tunzându-și iarba sau gardurile vii. Danny parcă mașina și își începu investigația. Zero pe toate fronturile la începutul după-amiezii în cartier: nimic straniu, niciun vehicul străin, niciun fel de informații despre Marty Goines, nimic neobișnuit la numărul 2307, în garaj sau în apartamentul de deasupra. Nicio față străină, niciun zgomot suspect. Zero. Și nimeni nu menționa Chevrolet-ul lui cafeniu, parcat pe stradă. Începuse să se simtă foarte mândru de manevrele lui, când o bătrânică ce-și plimba schnautzerul pitic îi răspunse la prima întrebare cu un da.
Cu trei nopți în urmă, în jurul orei 10, se plimba cu Wursti și văzuse un bărbat înalt, cu un superb păr argintiu, îndreptându-se spre garajul de la 2307, cu câte un „bețiv împleticit” de o parte și de alta a lui. Nu, nu-i mai văzuse pe cei trei înainte. Nu, nu auzise după aceea niciun zgomot straniu dinspre garaj. Nu, n-o cunoștea pe proprietăreasa casei din față. Nu, bărbații nu vorbeau între ei, iar ea se îndoia că ar fi fost în stare să-l identifice pe cel cu părul argintiu dacă l-ar mai fi văzut o dată.
Danny o lăsă pe bătrânică și se întoarse la mașină, hotărât să țină numărul 2307 sub observație. Instinctul îl fulgeră puternic:
Da, asasinul ținuse și el apartamentul sub observație, ca să vadă dacă apăreau polițiștii. Da, stabilise dinainte să arunce cadavrele în Griffith Park. Numele lui Goines nu apăruse în ziare, fiindcă era un simplu vagabond, iar asasinul știa că locul crimei nu era dezvăluit de publicitatea făcută cazului Goines. Singurii cunoscuți ai lui Goines care aflaseră de soarta lui Marty erau cântăreții de jazz pe care îi chestionase, ceea ce îi elimina dintre suspecți – odată ce Goines era identificat de poliție, niciun asasin deștept nu ar mai fi adus viitoarele victime în apartamentul mortului. Ceea ce însemna că dacă oamenii legii nu-și făceau apariția în forță pe Tamarind Street, asasinul putea aduce și alte victime acolo. Ține informațiile pentru tine, stai la pândă, roagă-te ca asasinul să nu te fi văzut intrând – pe tine sau pe Bordoni – și nici să nu fi remarcat interogatoriile de astăzi, stai cuminte și s-ar putea ca tipul să apară agale în viața ta, cu numărul patru la braț.
Danny rămase cu ochii pe casă și oglinda retrovizoare ațintită spre garaj. Timpul se scurgea cu încetinitorul. Pe lângă el trecu un bărbat care arăta ciudat, două bătrâne ce împingeau niște cărucioare de supermarket, apoi o ceată de băieți gălăgioși, cu jachete pe care scria „Hollywood High”. Se auzi urletul unei sirene de poliție ce se apropia. Danny se gândi la codul 3: probleme pe bulevard.
Apoi totul se acceleră.
O femeie în vârstă deschise ușa de la intrarea la numărul 2307. O mașină a poliției, dar fără însemne, opri în fața garajului. Sergentul Gene Niles coborî, privi peste drum și îl văzu – țintă ușoară, așezată în mașina cu care fusese ieri-dimineață în Griffith Park. Niles se îndreptă spre el. Femeia îl interceptă, arătând spre apartamentul de deasupra garajului. Niles se opri. Femeia îl prinse de mâneca hainei. Danny trecu în revistă toate variantele de minciuni posibile. Niles se lăsă condus spre garaj. Danny simți că îl trec nădușelile și o porni spre secție, ca să se protejeze cât de cât.
Dietrich stătea chiar la intrare, fumând cu poftă o țigară. Danny îl prinse de braț și îl conduse în intimitatea biroului său. Dietrich acceptă, întorcându-se spre el când Danny închise ușa.
– Tocmai m-a sunat locotenentul Poulson. Iar pe el l-a sunat Gene Niles, pentru că a primit un telefon de la proprietăreasa apartamentului în care a stat Martin Goines. Sânge și haine pline de sânge în tot apartamentul, la un kilometru și jumătate de Griffith Park. Unul de-al nostru și doi al celor de la LAPD. E clar că au fost omorâți acolo, iar tu ai fost văzut stând la pândă, după care ai șters-o. De ce? Vreau să aud o scuză ca lumea, ca să nu fiu nevoit să te suspend.
Danny avea răspunsul gata pregătit:
– Azi-dimineață m-a sunat acasă un tip de la Lexington State și mi-a spus că primiseră o scrisoare de la Marty Goines, adresată unui alt pacient. Adresa expeditorului era Tamarind, numărul 2307 Nord. M-am gândit la discuția pe care am avut-o și cum ne-am pus noi bine cu Poulson, cum am cooperat, deși Niles e măgar. Dar n-am avut încredere că LAPD o să cerceteze cum trebuie zona, așa că am făcut-o eu. Tocmai făceam o pauză în mașină în momentul în care m-a văzut Niles.
Dietrich luă o scrumieră și își stinse țigara.
– Și nu m-ai sunat? Cu o pistă atât de serioasă?
– M-am grăbit, domnule. Îmi cer iertare.
Dietrich spuse:
– Nu sunt sigur că înghit povestea ta. De ce n-ai vorbit cu proprietăreasa înainte să cercetezi zona? Poulson zice că Niles i-a spus că femeia era vânătă la față. Ea a fost cea care a descoperit oroarea.
Danny înălță din umeri, încercând să diminueze importanța întrebării.
– Am bătut la ușă mai devreme, dar probabil că fata aia bătrână nu m-a auzit.
– Poulson mi-a zis că pare o damă dezghețată. Danny, nu cumva erai acolo pentru că veneai de la un matineu?
Nu înțelese întrebarea.
– Cum adică, de la cinematograf?
– Nu, de la păsărici. Gagica ta își are cuibul lângă gogoșăria aia unde-ai auzit ieri stația poliției, iar Tamarind e pe-aproape. Ți-o puneai pe leafa comitatului?
Vocea lui Dietrich se înmuiase. Danny își făcu ordine în minciuni.
– Am cercetat zona, pe urmă mi-am pus-o. Mă odihneam în mașină când a apărut Niles.
Dietrich zâmbi/ se strâmbă. Telefonul de pe biroul lui începu să sune. Ridică receptorul, apoi spuse:
– Da, Norton, e aici.
Ascultă, apoi adăugă:
– O întrebare: ai aflat cine sunt cei doi bărbați?
Tăcere lungă. Danny se bâțâia lângă ușă. Karen o deschise și lăsă un teanc de hârtii pe biroul căpitanului, apoi ieși cu privirea plecată. Danny se gândi: nu-l lăsa pe șefu’ să-i spună că am o gagică și n-o lăsa nici pe ea să-i spună șefului când am primit telefonul de la Lex. Dietrich zise:
– Stai așa, Norton! Vreau să vorbesc mai întâi eu cu el.
După aceea puse palma peste receptor și i se adresă lui Danny.
– Cele două cadavre ale LAPD-ului au fost identificate. Gunoaie. Așa că îți spun de-acum: n-o să fie niciun fel de investigație inter-agenții, deci mai ai cinci zile cu Goines înainte să te scot din priză. Sun-Fax Market a fost jefuit azi-dimineață și dacă nu se rezolvă până atunci, te vreau pe tine la caz. Te iert pentru că nu mi-ai raportat despre adresa lui Goines, dar te avertizez: stai departe de LAPD. Tom Poulson e un vechi amic de-al meu. Am rămas prieteni chiar și după povestea cu Mickey și Brenda, așa că nu vreau să ne-o strici tu acum. Și, uite, Norton Layman vrea să vorbească cu tine.
Danny luă receptorul.
– Da, doctore.
– Aici e sursa ta prietenoasă de la municipalitate. Ai cu ce scrie?
Danny își scoase carnețelul și pixul din buzunar.
– Dă-i drumul.
– Cel mai înalt e George William Wiltsie, născut pe 14.09.1913. Două arestări pentru prostituție masculină, dat afară din Marina Militară în ’43 pentru conduită imorală. Celălalt e confirmat ca asociat al lui Wiltsie, probabil peștele lui. Duane Lindenaur, născut pe 5.12.1916. Arestat o dată pentru șantaj: în iunie 1941. Nu s-a ajuns la tribunal. Reclamantul și-a retras plângerea. Wiltsie nu figurează cu niciun loc de muncă. Lindenaur a fost angajat să rescrie dialoguri la Variety International Pictures. Amândoi bărbații locuiau pe Ventura Boulevard, numărul 11768, motelul Leafy Glade. LAPD e pe drum, așa că stai cuminte. Ești fericit?
Danny își număra minciunile.
– Nici eu nu mai știu, doctore.
Cartea Marele niciunde poate fi achiziționată de la: