Gillian se oprea întotdeauna lângă biroul meu ca să-mi ceară să petrec timp cu „surorile” mele câtă vreme locuiam la Oxford. Acum, pentru că mai erau doar câteva zile până la sărbătorile wiccane ale echinocțiului de toamnă, își reînnoi eforturile de a mă aduce la sabatul local al vrăjitoarelor.
– Lucrez, am spus eu repede.
– Să știi că sunt câteva vrăjitoare foarte drăguțe pe aici, zise Gillian cu dezaprobare afectată. Zău, ar trebui să vii luni.
– Mulțumesc. O să mă gândesc, am spus eu, pornind deja spre Sedden End, adăugirea luminoasă și spațioasă construită în secolul al șaptesprezecelea, perpendiculară pe axa principală a sălii de lectură Duke Humfrey.
– Pregătesc însă o lucrare pentru o conferință, așa că nu contați pe mine.
Mătușa Sarah mă avertizase mereu că e imposibil ca vrăjitoarele să se mintă una pe alta, dar asta nu mă oprise să încerc.
Gillian scoase un sunet aprobator, dar ochii ei continuară să mă urmărească.
Revenind la locul meu obișnuit, care dădea spre ferestrele arcuite, ferecate în plumb, am rezistat tentației de a trânti manuscrisele pe masă și de a-mi șterge palmele. Din contră, ținând cont de vârsta lor, am așezat teancul cu atenție.
Manuscrisul care păruse că nu vrea să dea drumul fișei de împrumut se afla deasupra celorlalte. Pe cotor acea imprimat cu aur blazonul lui Elias Ashmole, un colecționar de cărți și alchimist din secolul al șaptesprezecelea, ale cărui cărți și lucrări ajunseseră la Biblioteca Bodleiană din Muzeul Ashmole în secolul al nouăsprezecelea, cu tot cu numărul 782. Am întins mâna și am atins pielea cafenie.
Ceva ca un șoc electric mă făcu să-mi retrag degetele repede, dar nu suficient de rapid. Furnicăturile mi-o luaseră în sus pe brațe, făcându-mi pielea ca de găină, apoi se răspândiră pe umeri și, drept răspuns, mușchii spatelui și ai cefei mi se încordară. Aceste senzații dispărură repede, dar lăsară locul unui sentiment deșert de dorință nesatisfăcută. Copleșită de propria-mi reacție, am făcut câțiva pași înapoi, îndepărtându-mă de masa de lectură.
Chiar și de la o distanță sigură, acest manuscris mă provoca, amenințând zidul pe care îl înălțasem pentru a-mi separa cariera academică de descendența mea ca cel mai recent vlăstar al vrăjitoarelor Bishop. Odată cu obținerea prin muncă susținută a doctoratului, a titularizării ca profesor și a prmovărilor, cu o carieră promițătoare în față, renunțasem la moștenirea familiei mele și îmi făurisem o viață care depindea de rațiune și de abilitățile mele de om de știință, nu de intuiții și de vrăji. Eram la Oxford pentru un proiect de cercetare. La final, descoperirile mele aveau să fie publicate, dotate cu analize ample și note de subsol, și apoi aveau să fie prezentate colegilor mei oameni, eliminând orice urmă de mister din ceea ce ar putea fi cunoscut numai prin cel de-al șaselea simț al unei vrăjitoare.
Acum însă – deși involuntar -, scosesem la iveală un manuscrisde alchimie de care aveam nevoie pentru cercetarea mea și care părea să posede o putere supraomenească imposibil de ignorat. Mă mâncau degetele să-l deschid și să aflu mai multe. Dar o dilemă și mai puternică mă reținea: curiozitatea mea era una intelectuală, legată de activitatea de cercetare? Sau avea de-a face cu raporturile familiei mele cu vrăjitoria?
Am tras în piept aerul familiar al bibliotecii și am închis ochii, sperând ca acest lucru îmi va limpezi gândurile. Biblioteca Bodleiană fusese întotdeauna un sanctuar pentru mine,un loc neasociat cu neamul Bishop. Încrucișându-mi brațele ca să le împiedic să mai tremure, am rămas cu ochii țintă la Ashmole 782, în lumina tot mai strălucitoare a apusului, întrebându-mă ce să fac.
Mama ar fi știut instinctiv răspunsul, dacă ar fi fost în locul meu. Majoritatea membrilor familiei Bishop erau vrăjitori și vrăjitoare talentate, dar mama mea, Rebecca, fusese specială. Toată lumea spunea asta. Abilitățile ei supranaturale se manifestaseră devreme și, elevă la școala primară fiind, e întrecea deja pe majoritatea vrăjitoarelor mature din sabatul local grație unei înțelegeri native a vrăjirlor, grație prevestirilor ei surprinzătoare și a darului neobișnuit de a vedea dincolo de aparențe în privința oamenilor și a evenimentelor. Sora mai mică a mamei, mătușa Sarah, era și ea o vrăjtoare înzestrată, dar talentele ei erau mai convenționale: avea mână bună la poțiuni și stăpânea la perfecție folclorul tradițional al vrăjilor și farmecelor.
Colegii mei istorici nu știau, desigur, nimic despre familia mea, dar toți locuitorii din Madison, orășelul acela izolat din partea de nord a statului New York unde locuisem cu Sarah de la vârsta de șapte ani, știau totul despre neamul Bishop. Strămoșii mei se mutaseră din Massachusetts după Războiul de Independență. Trecuse mai bine de un secol de când Bridget Bishop fusese executată în Salem. Chiar și așa, zvonurile și bârfele îi urmaseră în noul lor cămin. După ce ridicaseră ancora și se mutaseră în Madison, cei din familia Bishop depuseseră eforturi serioase pentru a le demonstra celorlalți cât de utile puteau fi niște vecine vrăjitoare care vindecau bolnavii și preziceau vremea. Cu timpul, familia a prins rădăcini suficient de adânci în comunitate pentru a face față cu bine inevitabilelor răbufniri de superstiție sau de teamă ale oamenilor.
Cartea Cartea pierdută a vrăjitoarelor poate fi achiziționată de la: