În doar câteva minute, membrii echipajului se strânseseră în mijlocul punții și, în timp ce păreau să aștepte ceva… sau pe cineva, privirile marinarilor se îndreptară imediat spre Flynn, când acesta coborî de pe puntea de comandă și porni încet spre ei. Căpitanul pășea inegal, călcând ușor cu o gheată pe scândurile punții și bubuind cu cealaltă.
Când se alătură celorlalți, chipul bătut de vreme al căpitanului se lăți într-un zâmbet larg.
– Avem parte de-o noapte splendidă pentru înot, spuse el. Şi suntem într-un loc magnific, nu?
Scăldate în lumina blândă a lunii pline, nerăbdătoare și optimiste, chipurile marinarilor erau cu toate ațintite asupra căpitanului. Connor îi privi fascinat.
– Ei, ce mai așteptați? Spuse Flynn. A sosit momentul să vă cufundați și să explorați reciful! Cine vrea să fie primul?
Scrutând puntea cu privirea, ochii lui poposiră pe Lika. Încuviințând din cap, fata ieși din mulțime și își îndreptă scaunul până la marginea vasului, unde așteptă o clipă și privi marea. Flynn se apropie și își așeză palma pe umărul ei. Căpitanul începu să murmure o melodie și, deodată, sacul impermeabil începu să se miște, mai întâi încetișor, apoi tot mai puternic – de parcă atingerea și melodia căpitanului i-ar fi adus la viață picioarele tinerei.
– Ești pregătită? O întrebă tandru Flynn.
Lika dădu afirmativ din cap și desfăcu de la brâu șiretul sacului, dezvăluind de sub acesta nu două picioare lipsite de vlagă, ci o impresionantă coadă de pește, ce bătu puternic în punte, de parcă s-ar fi arătat bucuroasă că e în sfârșit liberă.
Pentru Connor, imaginea era la fel de obișnuită pe cât era de incredibilă, căci simțise încă de la început că Lorelei nu era un vas oarecare. Connor îl privi pe căpitan cum o ridică în brațe pe Lika și o apropie de marginea vasului, după care îi dădu ușor drumul în apă.
Flynn se întoarse zâmbind spre ceilalți:
– Cine urmează?
Joao se apropie de Flynn și, din nou, căpitanul începu să fredoneze aceeași melodie ciudată, care stârni mișcări sub sacul care-i acoperea tânărului jumătatea inferioară a corpului. După ce Joao își desfăcu sacul, Flynn îl ajută să ajungă la marginea vasului, de unde plonjă în apă și se cufundă în adâncuri, dar nu înainte de a face un salt în aer.
Flynn îi chemă unul câte unul pe toți membrii echipajului și le dădu drumul în ocean și, în cele din urmă, printre cele douăsprezece scaune goale, nu mai rămăseseră decât Connor, Bart și Jez.
Flynn le făcu semn să-l urmeze:
– Veniți. O să-i privim de la pupă.
Băieții îl urmară tăcuți la câțiva metri în spate și, după ce urcară rampa înclinată ce ducea pe puntea de comandă, i se alăturară la timonă și priviră oceanul.
Timp de câteva clipe nu zăriră decât unduirile line ale apei. Apoi, Joao și Lika ieșiră la suprafață. Cozile acestora, care arătau mate și monocrome pe punte, străluceau puternic și iluminau feeric apa în jurul lor.
– Nu-i așa că sunt minunați? Întrebă Flynn, al cărui chip lucea în reflexiile apei!
– Sunt… sunt sirene! Spuse Bart uluit.
Zâmbind, Flynn își întinse un braț osos și îl cuprinse pe Bart pe după umăr.
– Nu cred că lui Joao i-ar plăcea să-i spui că este sirenă, chicoti el. Noi le spunem cozi-de-pește. Ei sunt cozile mele de pește – minunatele mele cozi-de-pește!
– Haideți și noi! Spuse Bart, ai cărui ochi radiau de bucurie.
– Domnule, vă deranjează dacă înotăm și noi împreună cu ei? Întrebă el, întorcându-se spre căpitan.
Flynn zâmbi și negă dând din cap.
Connor, Bart și Jez se dezbrăcară până la chiloți și plonjară în apa întunecată a oceanului. O clipă mai târziu, întunericul căpătă intensitatea luminoasă a razelor laser. Privind sub el, Connor îi văzu dedesubt pe Lika și pe Joao. Băiatul îl privi apoi pe Bart înotând spre Kally. Așa cum spusese și Flynn mai devreme, tânăra arăta sub apă ca un adevărat înger. Cu toții arătau magnific și înotau cu atâta grație și ușurință, încât îl făceau pe Connor să se simtă foarte stângaci într-ale înotului.
– Bun venit în lumea noastră, spuse Joao, lăsând în spate reciful ce strălucea ca un șirag de mărgeanuri roz și înotând în întâmpinarea lui.
– Ne face mare plăcere că ați venit și voi, zise Kally foarte bucuroasă.
Cozile-de-pește puteau vorbi sub apă, gândi Connor, privind surprins spre Bart și Jez și întrebându-se dacă ar putea căpăta și el astfel de abilități magice. Băiatul își deschise buzele să spună ceva și înghiți o gură de apă sărată.
Kally îi zâmbi, spunându-i:
– Aceasta este lumea noastră și, așa cum noi avem unele limitări în afara apei, la fel și voi suferiți de unele îngrădiri în adâncul oceanului. Dar vă încredințăm că sunteți oaspeții noștri bine-veniți.
Spunându-i acestea, Kally plonjă în adâncuri, lăsând în urma ei un curcubeu strălucitor. Connor își dori să fi fost și Grace alături de el, să împărtășească împreună această minunată experiență. Amintindu-și de mesajul pe care i-l trimisese mai devreme, Connor încercă să-i transmită și el un mesaj și să-i dea de știre că se înșelase și că totul era în regulă:
– Fermecător, în adâncuri.
În speranța că sora lui îl va putea recepționa mental și ar putea vedea măcar o imagine din acel loc splendid, Connor repetă de câteva ori mesajul și apoi se cufundă în adâncuri, urmând luminile multicolore și alăturându-se prietenilor săi, noi și vechi.
După ce cozile-de-pește își terminară baia nocturnă, Flynn aruncă în apă o funie. Băieții reveniseră mai devreme pe punte și îl urmăreau pe Flynn cum îi ajuta pe ceilalți să urce la bord. Când Bart își oferi ajutorul, Flynn clătină din cap.
– Mulțumesc, dar mă descurc, îi spuse el puțin cam aspru.
Căpitanul îi cără pe rând la scaunele lor și le acoperi cozile în aceiași saci impermeabili, în care turnă puțină apă de mare și îi legă apoi strâns.
– Cozile nu trebuie să li se usuce complet, îi spuse băiatului căpitanul, după care începu să acționeze un mâner la fiecare scaun și le înclină spătarele la orizontală. Flynn luă de pe o bancă mai multe pături, îi înveli grijuliu pe fiecare și, de parcă ar fi fost vrăjiți, toți cei doisprezece se cufundară brusc într-un somn profund.
– Șocul revenirii în lumea noastră este foarte obositor pentru ei, îi lămuri căpitanul. Acum trebuie să se odihnească și, după ce se vor trezi, vor reveni la normal, adăugă el, aruncându-le băieților câte o pătură. Luați astea și mergeți la proră să dormiți.
Spunându-le acestea, Flynn se întoarse și dispăru spre scaunul său de la timonă.
Connor dormi buștean și se trezi dornic să vadă că era cu adevărat pe Lorelei și că totul nu fusese doar un vis. Băiatul se arătă mulțumit constatând că se afla în continuare la bordul vasului, și că Jez era și el treaz și îi putea ține companie.
– Sirene! Spuse Jez. Îți vine să crezi? Sunt sirene!
– Ei nu-și spun așa, îi zise Connor vorbind încet, să nu-l trezească pe Bart, care încă dormea alături de ei. Ai uitat? Le place să-și spună cozi-de-pește.
– Hmm, spuse Jez. Indiferent ce-ai spune, pentru mine sunt niște creaturi marine mitologice, de a căror existență nici nu aveam habar!
Connor zâmbi.
– Ei bine, acum știi clar că există. Pare incredibil!
Băiatul se ridică în capul oaselor și privi în spate, spre locurile unde cozile-de-pește dormeau în scaunele lor.
– Connor, spuse Jez pe un ton complet schimbat.
– Da?
– Sunt puțin îngrijorat de siguranța noastră.
– Serios? Zâmbi Connor. Crezi că s-ar putea să pună ceva la cale?
Jez deveni dintr-odată foarte serios:
– Mi-am amintit de vechile mituri și de sirene… cozile-de-pește sau cum vrei să le spui, și, ei bine, conform legendelor, aceste creaturi obișnuiau să-i farmece pe marinari și să-i ia prizonieri.
– Crezi că am fost ademeniți să ajungem pe vasul lor? Întrebă Connor alarmat.
Jez ridică din umeri:
– Nu știu. Dar, în definitiv suntem aici, nu? S-ar putea să mă înșel, dar cred că am navigat o distanță măricică în noaptea asta și s-ar putea să fi ajuns la multe mile depărtare de Diablo.
Connor privi spre marginea vasului. Să fi avut oare dreptate Jez? Era greu de spus. Cum și-ar fi putut da seama că se află într-o altă zonă maritimă? În lipsa oricăror repere, cum ar fi putut distinge sectoarele marine între ele?
– Poate sunt puțin cam paranoic, adăugă Jez, clar nu-mi pot alunga sentimentul că e ceva în neregulă.
Connor se încruntă și își aminti de viziunea fulgerătoare a surorii sale și de mesajul acesteia:
– Pericol, în adâncuri. Să fi încercat să-l avertizeze în privința echipajului de pe Lorelei? Oricât ar fi vrut să creadă în mesajul ei, Grace nu avea însă de unde să știe unde ajunsese și cu atât mai puțin că era cu adevărat în primejdie. Băiatul se gândi că n-ar strica să-i împărtășească lui Jez viziunea pe care o avusese.
Cartea Vampirații – Adâncurile morții poate fi achiziționată de la: