Lui Igraine i se părea că mergea călare prin ploaie de o veșnicie. Călătoria spre Londinium semăna cu aceea spre capătul lumii.
Până atunci călătorise destul de puțin, în afară de drumul bătut demult, de la Avalon până la Tintagel. A făcut comparația între copila disperată și plină de spaime din acea călătorie și cea care era azi. Acum călărea alături de Gorlois, el se străduia să-i spună câte ceva despre pământurile prin care treceau, iar ea râdea și îl ațâța, iar noaptea, în cortul lor, mergea de bună voie în patul lui. Când și când îi simțea lipsa lui Morgaine, întrebându-se cum o ducea copila – oare plângea noaptea după mama ei, mânca la rugămințile lui Morgause? însă era plăcut să se simtă din nou liberă, călărind în compania atâtor bărbați, conștientă de privirile lor admirative și de purtarea lor politicoasă – nici unul dintre ei n-ar fi îndrăznit să se adreseze doamnei lui Gorlois decât cu o expresie de admirație. Redevenise fată, dar în acele momente nu se mai ferea înspăimântată de bărbatul străin care-i era soț și căruia trebuia să-i satisfacă plăcerile. Era din nou o fată, dar fără stângăcia copilărească a adevăratei ei fetii, și asta îi plăcea. Nici măcar nu lua seama la ploaia neîncetată care întuneca dealurile din depărtare, de parcă mergeau înconjurați de un cerc de ceață.
Ne-am putea rătăci în ceața asta și să ne trezim pe tărâmul spiridușilor, fără putință de întoarcere în lumea aceasta unde Ambrosius, care e pe moarte, și Uther plănuiesc salvarea Britaniei de sălbaticii de la miazănoapte. Britania s-ar putea prăbuși la fel ca Roma, sub năvala barbarilor, iar noi nici măcar nu vom ști…
– Igraine, ai ostenit? a întrebat-o Gorlois cu blândețe și îngrijorare în glas.
Chiar că nu era un căpcăun, așa cum îl văzuse ea în acele prime zile din urmă cu patru ani! Acum era doar un bărbat care îmbătrânea, încărunțit la păr și barbă (deși se bărbierea atent, după cum făceau romanii), cu multe cicatrice după ani și ani de bătălii și mișcător de dornic să-i fie pe plac. Poate că, dacă n-ar fi fost atât de speriată și rebelă la acea dată, și-ar fi dat seama că el dorea să o mulțumească și atunci. Nu se purtase cu brutalitate, ori dacă da, atunci asta era din cauză că știa puține despre trupurile de femeie și cum anume să le folosească. Acum totul i se părea doar o stângăcie, nicidecum cruzime; iar dacă ea îi spunea că o doare, el o mângâia mai cu blândețe. Tânăra Igraine crezuse că durerea și teroarea erau inevitabile. Acum își dădea seama că lucrurile stăteau altfel. I-a zâmbit veselă și a spus:
– Nu, deloc; simt că aș putea călări veșnic! Dar dacă e atâta ceață, cum de poți fi sigur că nu ne vom rătăci și că vom ajunge în cele din urmă la Londinium?
– Nu te teme de asta, a spus el cu gravitate. Călăuzele mele sunt iscusite și știu drumul în amănunt. Iar înainte de căderea nopții, vom ajunge la vechiul drum roman care duce drept spre inima orașului. Așa se face că vom dormi cu un acoperiș adevărat deasupra capului și într-un pat adevărat.
– Tare m-aș bucura să dorm din nou într-un pat adevărat, a spus Igraine cu sfiiciune și a observat, așa cum se și aștepta, o căldură urcând brusc pe chipul și în ochii lui.
Însă el și-a întors fața de la ea; era ca și cum i-ar fi fost teamă de ea, iar Igraine, care abia descoperise acea putere, s-a bucurat. Călărind alături de el, s-a gândit la neașteptata blândețe pe care o simțea față de Gorlois, o blândețe amestecată cu regret, de parcă abia atunci el i-ar fi devenit drag, tocmai când avea să-l piardă. Într-un fel sau altul, știa că zilele pe care le va mai petrece alături de el erau numărate; și și-a adus aminte cum își dăduse seama prima oară că el va muri.
Îl primise pe solul lui, care o anunțase să se pregătească pentru că va sosi; Gorlois își trimisese unul dintre oameni, cu ochi bănuitori cărora nu le scăpase nici un colțișor, ca să-i spună lui Igraine, fără cuvinte, că dacă acel om ar fi avut o soață tânără, ar fi venit acasă pe neanunțate, sperând să descopere ceva nelalocul său sau vreun păcat. Știindu-se fără pată și știind că intendentul era un om priceput, iar bucătăria sclipea de curățenie, nu luase în seamă căutătura curioasă a trimisului și îi urase bun venit. Nu avea decât să-i ia la întrebări pe servitori, dacă ținea cu orice chip, și avea să afle că, în afara surorii ei și a Lordului Merlin, nu primise alți oaspeți la Tintagel.
După ce trimisul plecase, când se întorsese cu gând să traverseze curtea, Igraine se oprise lovită de o spaimă nelămurită, pentru că peste ea coborâse o umbră, deși era ziua în amiaza mare. Iar în aceeași clipă l-a văzut pe Gorlois și s-a întrebat unde îi era calul și escorta. Părea mai slab și îmbătrânit, astfel că, vreme de o clipă, nici nu l-a recunoscut, deoarece era tras la față și răvășit. Pe obraz avea o tăietură de spadă, pe care ea nu și-o amintea.
– Soțul meu! a strigat ea. Gorlois…
Iar după aceea, tulburată de indescriptibila durere de pe chipul lui, își făcuse uitată teama de el și toți anii de resentimente și se năpustise spre el și-i vorbise așa cum i-ar fi vorbit și copilei ei.
– Of, dragul meu, ce-ai pățit? Ce te aduce astfel, singur, neînarmat – ești bolnav? Ți-e?
Atunci s-a oprit, iar glasul, acoperit de ecouri nelămurite, i s-a stins. Pentru că acolo nu era nimeni, ci doar lumina scăzută a norilor, a mării și doar umbre, la care se adăugase ecoul propriei voci. În tot restul zilei încercase să se convingă că fusese doar un Semn, ca acela care o anunțase de sosirea Vivianei. Însă ea știa altceva: Gorlois nu avea darul Semnelor, n-ar fi apelat la el și, chiar dacă ar fi avut acel dar, n-ar fi crezut în el. Ceea ce văzuse – și înțelesese, cu toate că niciodată până atunci nu mai văzuse ceva asemănător – era doar imaginea soțului ei, dublul lui, umbra și prevestirea morții lui.
Iar când el sosise cu adevărat, întreg și nevătămat, încercase să alunge acea amintire, spunându-și că fusese doar o lumină înșelătoare care o făcuse să vadă, în spatele lui, umbra aceea cu tăietura de spadă pe obraz și suferința de nedescris în ochi. Pentru că Gorlois nu era nici rănit, nici trist; dimpotrivă, era bine dispus, îi adusese daruri, ba chiar și un șirag de coral pentru Morgaine. Căutase apoi în sacii cu prăzi luate de la saxoni și îi dăduse lui Morgause o mantie roșie.
– Sunt convins că a aparținut vreunei femei ușoare a saxonilor, vreuna care merge cu taberele lor, sau poate una dintre luptătoarele care luptă urlând cot la cot cu bărbații lor, apărând pe jumătate dezbrăcate pe câmpul de luptă, a spus el râzând și gâdilând-o pe fată sub bărbie, așa că merită să fie purtată de o fecioară britanică de treabă. Culoarea ți se potrivește, surioară. Când o să mai crești, o să fii la fel de frumoasă ca soața mea.
Cartea Negurile poate fi achiziționată de la: