Ei da, nu aveam cum sa îi spun Laurei că Damian, ca și alți prieteni din anturajul meu, sau dușmani, de altfel, puteau să mă viziteze independent de voința mea, fără să aibă nevoie de acea presupusă cheie despre care bălmăjeam. Am încercat să îi arunc un zâmbet care se dorea degajat, lipsit de ascunzișuri.
– Un foarte bun prieten, nimic mai mult, am răspuns, de data asta susținându-i privirea.
A zâmbit la rândul ei, ușor trist, și m-a prins de mâna ce o țineam sprijinită pe un genunchi.
– Ceva te apasă. Pot să văd asta, oricât ai încerca să te ascunzi de cei din jur. Dacă ceea ce te face nefericită are legătură cu tânărul ce se află la noi în casă…
Mi-am mutat privirea spre fereastră. Nu era cinstit față de Laura să îi ascund tot ceea ce se petrecea sub nasul ei, în propria casă. Nu era doar o formă de lipsă de respect față de cea care își asumase grija față de mine, ci și un potențial pericol pentru siguranța ei. Coșmarurile puteau pătrunde oriunde, oricând doreau, iar eu eram ținta lor. Fapt care o punea pe scumpa mea mătușă în rolul de potențială victimă, în orice moment al zilei. Fără a îmi da timp să mă răzgândesc, am început să vorbesc.
– Damian nu este responsabil pentru suferința mea, el este cel care mă ajută să trec peste ceea ce mă afectează. Mereu a făcut-o, am continuat, lăsându-mi privirea în jos. Nu știu cum aș putea să îți explic ceea ce se întâmplă, fără a îți da impresia că trebuie să fiu internată din nou la clinică. Nu sunt nebună, Laura, dar dacă îți spun tot ceea ce s-a petrecut de când m-am mutat în casa ta, până în momentul de față, cu siguranță vei crede că am nevoie de un tratament psihiatric.
– Încearcă, mi-a răspuns ea zâmbind.
Am tras aer în piept și am început să îi povestesc. Totul! Absolut tot din momentul în care l-am văzut pentru prima dată pe Markus, în timp ce o însoțeam pe Crina la cumpărături. Salvarea de care nu ar fi trebuit să am parte, visele ce m-au bântuit în toți anii ce au urmat. Evenimentele trăite prin intermediul lor, din timpuri de mult apuse și apariția Sarulei în visele mele. Coșmarurile ce bântuiau realitate și de prezența cărora eram vinovată. Dragostea ce apăruse pe neașteptate în viața mea, acele sentimente pe care nu le puteam controla ori de câte ori mă aflam în apropierea lui Markus. I-am povestit fără teamă despre clipele de tortură și despre cele de sacrificii. Pe măsură ce minutele se transformau în ore și povestea se apropia de sfârșit, chipul Laurei devenea din ce în ce mai palid. Ar fi trebuit să mă opresc, să îi spun că este doar o glumă, dar în acel moment, nu îmi mai păsa. Voiam să mă eliberez de povara ce îmi apăsa sufletul și, atunci când Laura mă privea, cu ochii măriți din cauza șocului produs de ceea ce auzea, puteam să mă amăgesc cu iluzia că sunt doar o fată normală ce îi povestește mamei suferința ce o apasă. Când istorisirea a ajuns la momentul prezent, Laura era atât de șocată, încât singurul lucru pe care părea că poate să îl facă era acela de a-și deschide și închide gura, ca un pește aflat pe uscat, fâțâindu-se necontrolat în căutarea cuvintelor ce refuzau să iasă.
I-am strâns mâna ce părea fără vlagă, apoi m-am tras mai aproape de ea.
– Să încep să împachetez? Mă întorc la clinică? am întrebat, pe jumătate serios, pe jumătate în glumă.
– Oh, Dumnezeule! a spus ea într-un final. Știi cine suntem, a continuat Laura, făcându-mă să o privesc înțepenită fără să înțeleg la ce se referă.
Cu toate că mă așteptam să fie surprinsă de ceea ce îi povestisem, reacția ei m-a luat total pe nepregătite. De data asta, rolurile se inversaseră și eu eram cea care arăta ca lipsită de aer.
– Ce vrei să spui? Cum adică, cine suntem?
Ambele ei mâini m-au prins cu putere.
– Linia din care ne tragem, profeția, Sarula, preotesele, magia, a continuat ea, surescitată.
– Vrei să spui că tu știai deja toate astea? am zis, încercând să îmi eliberez degetele din strânsoarea ei.
– Nu ce s-a petrecut cu tine, dar cunosc povestea Sarulei. A fost transmisă din generație în generație, pentru că fiecare dintre noi purtăm în sânge o parte din abilitățile ei.
– Nu înțeleg. Îmi spui că mama, tu, Liana, chiar și eu, ca urmașe ale Sarulei, avem abilități paranormale? Mă faci să râd, Laura. Eu abia pot să cobor o scară fără să cad în nas și tu pretinzi că pot face lucruri dincolo de sfera normalului?
– Nu, Sara. Nu așa funcționează abilitățile de care dispunem. Sau mai bine zis, de care dispuneam. Totul are legătură cu o veche profeție. Una atât de antică, încât de-a lungul timpului, generațiile care ne-au precedat au început să o considere doar o simplă născocire.
Sunete venite din bucătărie ne-au făcut să revenim în prezent. Privirea Laurei s-a îndreptat spre ceasul aflat pe noptieră. Pe chipul ei puteam citi cum dorința de a îmi răspunde la toate întrebările pe care le aveam se lupta cu aceea de a păstra discreția.
Cartea Te văd! Urlet în tăcere vol.2 poate fi achiziționată de la: