Diema, Tillman și Rush au zburat de la aeroportul Heathrow la Ferihegy din Budapesta, cu un avion care a decolat la douăsprezece și jumătate noaptea. S-au folosit de documente false, obținute de un contact de-al lui Tillman, căruia el îi spunea Benny.
Zborul nu dura decât două ore, așa că nici vorbă să poată dormi. Rush își luase cu el câteva dintre cărțile pe care le șterpelise de la Ryegate House și începu să caute numele lui Johann Toller la indexul fiecărei cărți în parte.
Diema își puse căștile în urechi și alese un desen animat la care să se uite. Era foarte frumos, dar hotărî repede că nu-i plăcea câtuși de puțin. Începea cu o secvență lungă, în care un bărbat își pierde soția și este îndurerat: abisurile emoționale în care o arunca pe Diema, în timp ce privea, erau departe de ceea ce căuta ea într-un desen animat. Ea-și dorea un război ireconciliabil între motani și șoareci, violență care îndoia și răsucea lumea, iar lumea atât de flexibilă își revenea imediat la forma inițială.
Furioasă și frustrată, își scoase căștile și le puse la loc, în buzunarul de la scaun.
– Pot să te întreb ceva? o abordă Rush.
– Nu, mârâi Diema.
Observase cât de des aluneca privirea lui în direcția ei, lucru care o irita atât de mult, încât se gândea chiar să-și schimbe locul.
– Nu este nici un secret important, jur pe Dumnezeu. Este despre Toller.
Diema își întoarse capul și îi aruncă băiatului o privire rece.
– O singură întrebare. Apoi mă lași în pace.
– OK. Iată despre ce e vorba. Toller spunea că s-a născut în întuneric. E adevărat, literalmente vorbind? Poporul tău chiar trăiește în subteran?
Ea continuă să-l privească, preț de câteva secunde, într-o tăcere împietrită. După care, luă din nou căștile și le puse pe urechi.
– OK. Îmi pare rău, spuse Rush repede. Dacă nu vrei să-mi răspunzi, foarte bine. Am înțeles. Poate că asta are legătură cu unul dintre marile voastre secrete. O întrebare diferită. Care este, în realitate, pasajul din scriptura voastră unde se vorbește de trei mii de ani? Cel pe care și-a fundamentat Toller profețiile? Ar fi posibil ca el să fi socotit de la o altă dată de început?
Diema își stăpâni dorința de a-și înfige mâna în beregata băiatului – atât ca să-l facă să tacă, dar și ca să-și dea importanță.
– Adamicii care citesc evanghelia noastră mor, îi reaminti ea. Așa că, dacă asta este cu adevărat întrebarea ta, îți voi răspunde. După care, îți voi tăia gâtul în parcarea din aeroportul Ferihegy. Tu hotărăști, băiete.
Rush asimilă această amenințare, cugetând în tăcere.
– OK, spuse el în cele din urmă. Taie-o de pe listă, atunci. Ce zici de asta? Robert Blackborne vorbește despre un semn ciudat pe care-l făcea Toller în chip de binecuvântare, însă nu-l mai menționează nimeni altcineva. De aceea, mă întreb cât de diferit este fată de semnul crucii. Pot să-l văd și eu?
Diema se uită urât la el.
– Vrei ca eu să te binecuvântez?
– Nu vreau decât să te văd cum faci semnul, asta-i tot.
Îi vorbea ca și cum ar fi liniștit un bebeluș. Iritată, îi făcu semnul lațului de mai multe ori, iar el o privea cu o anumită fascinație. Doar dacă nu era decât o șmecherie ca să se poată uita din nou la sânii ei.
– Pot să încerc și eu? întrebă el la sfârșit. Sau ar însemna o blasfemie?
Diema ridică din umeri.
– Dă-i drumul.
Își mișcă mâna, ca și cum l-ar fi durut stomacul și încerca să atenueze durerea. Amuzată fără voia ei și bucuroasă că era distrasă de la impresiile persistente lăsate de film, Diema începu să-l dădăcească.
– Nu toată mâna, cu palma deschisă – nu arată bine. Degetul arătător trebuie să fie întins, îndreptat înăuntru, spre pieptul tău. Nu trebuie s-o faci așa de repede și fă-o doar o singură dată. Nu iar și iar. Imaginează-ți că ai în piept un ceas. Imaginează-ți că limbile ceasului merg de-a-ndoaselea. Urmărește limbile ceasului cu degetul.
– Nu sunt în stare să fac asta, spuse Rush.
Dar încercă în continuare. În cele din urmă, căpătă o îndemânare rezonabilă.
– Mai rostiți ceva, în același timp? o întrebă el.
– Ai putea spune „He Kul tairah beral”. Binecuvântarea spânzuratului să fie cu tine.
– Ha Kul tiara beral.
– Tairah. Tay-rah.
– Ha Kul tairah beral.
– He kul. Nu ha.
– He kul tairah beral.
– Vi ve kul te.
– Asta ce înseamnă?
– Și cu tine la fel.- OK. Ce mai era? Da, mă întrebam…
– Gata cu întrebările, îl repezi Diema.
– Asta nu are legătură cu Toller. Are legătură cu tine.
– Nu am spus niciodată că poți pune întrebări care mă privesc pe mine.
– Nu, nu ai spus, dar am putea face un schimb. Eu îți pun o întrebare, apoi îmi pui tu o altă întrebare. Ca într-un schimb de ostatici.
– E o idee excelentă, spuse Diema.
– Super.
– Numai că eu nu vreau să știu nimic despre tine.
Asta îl făcu pe băiat să renunțe, în cele din urmă, scutind-o de cicăleala lui. Fata găsi un alt desen, un filmuleț din 1935, regizat de Tex Avery, dar nu se putea bucura de el. Mintea ei era prea neliniștită.
Se ridică de pe scaun și se duse în partea din spate a avionului, chipurile pentru a merge la toaletă. Nu avea nevoie, dar simțea neapărat că trebuie să fie singură cu gândurile ei. Prezența băiatului o invada, fie că vorbea, fie că tăcea.
Ambele toalete erau ocupate și, spre nemulțumirea ei, Leo Tillman aștepta și el acolo.
Îi făcu un semn din cap, ceea ce, în starea ei actuală de spirit, o irită mai mult decât putea suporta în tăcere.
Sprijinindu-se de peretele bombat, privind afară la peisajul neschimbat, i se adresă, fără să-l privească.
– Ai înțeles planul, așa cum vi l-am schițat? murmură ea; vocea abia i se auzea în huruitul constant al motoarelor.
– Cred că da, răspunse Tillman. De ce?
– Fiindcă singura rațiune pentru care noi călătorim separat este ca, dacă oamenii lui Ber Lusim verifică zborurile spre acest oraș, să nu-și dea seama că lucrăm împreună.
– Da, am priceput asta.
– Sunt puși să o urmărească pe Kennedy, nu pe noi.
– Sigur.
Tonul lui Tillman era lejer și insultător de încrezător.
– Dar tu ai spus că ne temem ca ei să nu verifice listele de pasageri de la zborurile care sosesc. Nu presupunem că ar avea spioni în avion. Acest lucru este atât de puțin probabil, încât îl putem considera imposibil.
Dar vorbea tot dezlânat și în doi peri, iar Diema nu putea să aibă ea ultimul cuvânt.
– Nu ne asumăm riscuri dacă nu este cazul, îi aruncă ea. Numai un nebun ar face așa ceva.
Tillman nu-i răspunse. Fata se uită de jur împrejur. El o privea cu o curiozitate detașată.
– Ești prima dată într-o misiune clandestină? o întrebă.
– Nu, sunt soldat de aproape un an. Și am lucrat sub acoperire în teritoriul inamic, cea mai mare parte a timpului.
Tillman încuviință, schimbându-și expresia – semăna cu ceva ce ea bănuia că ar fi milă.
– Dar lumea întreagă este teritoriu inamic pentru voi, nu-i așa? în afară de acel mic petic de pământ. Nu-i de mirare că sunteți toți cam într-o dungă.
– În timp ce societatea voastră este un monument de rațiune pură, îi zâmbi Diema disprețuitor.
Cum de îndrăznea acest gangster de închiriat și prăfuit, acest călău mizerabil, să-i dea ei lecții? Să-i vorbească de sus?
– Noi nu transformăm crimele în jertfe.
– Ba da.
Diema nu se putea abține să nu folosească un ton indignat.
– Bineînțeles că o faceți. Preoții și episcopii voștri au binecuvântat soldații și călăii, timp de secole. Încă o mai fac și acum. Voi ucideți în fiecare zi mai mulți decât am ucis noi în toată istoria voastră. Jumătate din poveștile voastre, din romanele și filmele pe care le creați au ucigași drept eroi. Toată cultura voastră este îndrăgostită de violență. Voi vă îmbrățișați, tot timpul, propria distrugere. Asta vă definește. Distrugeți lumea care v-a fost dată. O tratați ca pe o târfă, în loc să o tratați ca pe o mamă, iar apoi…
Făcu un efort de voință să se oprească pentru a-și stăpâni furia, așa cum fusese învățată. Tillman continua să se uite la ea cu multă seriozitate, dar pe chip nu i se putea citi nimic.
Cartea Codul blestemat poate fi achiziționată de la: