Mai întâi – un mare gol în memorie. Apoi podul. Nu știa cum de ajunsese tocmai aici. Aruncase însă o privire în apa întunecată a râului și știuse imediat ce are de făcut. Așezase dosarul voluminos pe balustrada podului, apoi dăduse la o parte coperta. Cercetase preț de o secundă pagina dintâi, înflăcărată de acum de lumina amurgului, citise titlul atât de iubit de el, titlul atât de urât. „Iartă-mă” murmurase și, cu un gest stângaci, smulsese pagina de sug șina dosarului. În clipa în care o aruncase peste balustrada podului, simțise cum îl încearcă amețeala, de parcă el însuși sărise. Închisese ochii. Foaia de hârtie plutise preț de câteva clipe prin aer, furată de o pală de vânt, apoi atinsese suprafața apei. Când deschisese în sfârșit ochii, curentul o purtase deja departe, dincolo de pod. De parcă nici n-ar fi existat vreodată. De parcă el n-ar fi scris-o. Vina de afi gândit-o se ștergea de acum și ea. Era ca o întoarcere în timp, ca o coborâre în arborele de posibilități care fusese recent viața lui; asta îi dăduse curaj. Continuase să smulgă foile, mai întâi câte una, apoi câte două, trei, în cele din urmă un teanc gros de două degete, și să le arunce în apă. În spatele lui, pe pod, un trecător fusese cât pe ce să îi atragă atenția că se comportă ca un huligan, însă o scurtă privire îl convinsese că ar face mai bine să nu se amestece. Căci colțurile buzelor tânărului erau ridicate în sus a zâmbet, în vreme ce chipul era sumbru, crispat, acoperit cu lacrimi.
Purtate de vânt, câteva foi sfârșiseră pe malul îndepărtat al râului. Doi tineri care se plimbau se dăduseră la o parte din calea uneia, fata chicotind și băiatul strângând-o tare de umeri. Un bătrân care se odihnea pe o bancă pescuise o altă filă, apoi începuse să o citească. El nu văzuse însă nimic din toate astea. Se întorsese cu spatele la parapetul podului și privea acum în aval, către dâra de hârtie care fusese romanul său, scriitora sa care avea acum să se dizolve în natură.
O voce bărbătească, gravă și impunătoare, genul de voce care atrage și captivează într-o adunare publică, îl smulsese din reverie.
„Știu că ai în clipa asta sentimetnul că lumea s-a terminat și universul a stat în loc. Aș vrea, însă, să-ți ofer o bere și, poate, și un sfat. Ce zici?”
Nehotărât, Damian îl măsurase din priviri pe posesorul vocii. Era un bărbat înalt, bine clădit, cu părul și barba minuțios îngrijite, ceremonios în îmbrăcăminte (costum alb de in, ușor, impecabil de neted) însă degajat în ținută. Vârsta lui era greu de ghicit. Părul complet alb sugera o viață la asfințit, de bunic septuagenar. Ocolit aproape complet de blestemul ridurilor, chipul îndulcea oarecum impresia, scăzându-i poate un deceniu din cont. Tinerețea ochilor sabota însă orcie încercare de categorisire și crea un efect general straniu, o aparență de deghizare, în același timp provocatoare și dezorientantă. Între degetele lungi, nervoase, ale mâinii drepte, ținea o coală de hârtie, tipărită pe ambele părți. Cu dureroasă luciditate, Damian ghichise imediat că foaia îi aparține. Însă și mai neliștitor în acest moment era un alt lucru: chipul bătrânului, cu toate ciudățeniile lui, cu tăietura romană a nasului și cu urechile un pic cam mari, îi era cunoscut.
„Cine sunteți?” întrebase Damian, pe jumătate indignat, pe jumătate intrigat. Vocea dorise să fie demnă șî severă, sfârșise însă prin a fi măruntă și șovăitoare, oglindindu-i prea bine nivelul curent al respectului de sine.
Bătrânul surâsese rece, dezvelind canini bine îngrijiți, de carnivor.
„Marius Vasilescu mă numesc. Mă ocup și eu cu… literatură.”
În clipa aceea, în mintea tânărului se făcuse dintr-odată lumină. Firește! Mare prozator Marius Vasilescu, autor al atâtor romane de succes, scriitor tradus în jumătate din limbile Europei și, se zvonea, candidat într-un viitor apropiat al unui premiu al cărui nume poartă ghinion să-l rostești… Marius Vasilescu – veritabilă instituție publică și erou național. Evident, în măsura în care, în anii aceștia, cineva ar fi putut întruni aprecierea generală. Damian îi aprecia talentul literar, fără a fi dezvoltat însă o reală admirație petnru el. În același timp, persoana îl intimida. O dovadă indirectă, dar suficient de sigură, a rolului său de simbol cultural era faptul că mai mulți reprezentanți ai noii generații de prozatori se organizaseră într-un curent artistic având ca unică fundație ruperea cu canoanele literare impuse de Vasilescu. Un număr de tineri critici își făuriseră un renume comentând opera sa, iar lobbyiștii politici roiau în jurul său, încercând, nu fără un anumit grad de succes, să-l ademenească în afara turnului său de fildeș.
Cartea Piramida poate fi achiziționată de la: