Până și oamenii de același neam cu el, din tribul zulu, urmau câteodată tradiția și vechile practici. Ceea ce făcea necesară chiar și amendarea unora dintre vechii prieteni ai bunicului său. Bătrânii îi găsiseră o poreclă, un cuvânt în zulusă care se traducea ca „Grăsanul”. Porecla nu era foarte rușinoasă, însă Khamisi știa că exista un curent de antipatie și aversiune față de el. Îl considerau mai puțin bărbat pentru că acceptase slujba unui alb, adică să-și câștige existența jupuindu-i pe alții. În plus, se cam înstrăinase de locurile acestea. Tatăl lui îl luase în Australia când avea doisprezece ani, după moartea mamei sale. Își petrecuse o bună bucată din viață în suburbiile orașului Darwin de pe coasta nordică a Australiei și chiar studiase doi ani la universitatea din Queensland. Acum, la douăzeci și opt de ani, se întorsese, după ce făcuse rost de o slujbă sigură de paznic de vânătoare – pe de-o parte, datorită educației sale, iar pe de alta, legăturilor sale cu triburile de aici.
„Să-și câștige existența jupuindu-i pe alții.”
– Poți să mergi mai repede de-atât? îl îndemnă pasagera sa.
Dr. Marcia Fairfield, o femeie cu păr înspicat, biolog la Cambridge, era o persoană extrem de respectată, implicată încă de la început în proiectul Operation Rhino fiind adesea numită Jane Goodall a rinocerilor. Lui Khamisi îi plăcea să lucreze cu ea. Poate doar pentru lipsa de pretenții și falsitate pe care o transmitea, pornind de la haina de safari decolorată până la părul argintiu ce-i atârna la spate strâns într-o coadă simplă.
Sau poate doar pentru pasiunea de care dădea dovadă. Ca acum.
– Dacă femela a murit la naștere, s-ar putea ca puiul ei să mai fie încă în viață. Însă pentru cât timp? Lovi cu pumnul în marginea parbrizului. Nu putem să-i pierdem pe-amândoi.
În calitatea sa de paznic de vânătoare, Khamisi înțelegea.
Încă din 1970, populația de rinoceri negri scăzuse cu nouăzeci și șase la sută aici în Africa. Rezervația Hluhluwe-Umfolozi căuta să remedieze acest lucru, așa cum făcuse cu populația de rinoceri albi. Toate eforturile de conservare în parcul acesta erau îndreptate în special în această direcție.
Fiecare rinocer negru în parte era important.
– Nu am găsit-o decât datorită cipului, continuă dr. Fairfield. Am depistat-o din elicopter. Însă, dacă naște, n-avem cum să-i urmărim puiul.
– Puiul n-o să stea aproape de mama lui? întrebă Khamisi.
El însuși fusese martor la ceva similar. Cu doi ani în urmă, doi pui de leu fuseseră găsiți ghemuiți și lipiți de pântecele rece al mamei lor, împușcată de un braconier pentru care vânătoarea era un sport.
– Știi care-i soarta orfanilor. Carcasa animalului mort vă atrage prădători. Dacă puiul mai este prin jur, mânjit cu sângele de la naștere…Khamisi încuviință dând din cap. Acceleră și urcă pe panta stâncoasă. Partea din spate a mașinii aluneca pe pietriș, însă el continuă să meargă.
La coborâș, dealul era străbătut de niște viroage adânci, traversate de cursuri de apă curgătoare. Aici vegetația se îndesea: smochini, mahon Natal și copaci nyala. Era una dintre cele câteva zone „ude” ale parcului și, de asemenea, una dintre cele izolate, aflată destul de departe de obișnuitele poteci ale vânatului și trasee ale turiștilor. Numai cei care dețineau permis aveau voie să traverseze această secțiune sub limitări stricte: numai pe durata zilei, fără a rămâne peste noapte. Teritoriul se întindea cât vedeai cu ochii spre granița vestică a parcului.
Khamisi scrută orizontul în timp ce cobora jeepul ușor de pe panta îndepărtată. La un kilometru și jumătate distanță, un gard împărțea terenul în două. Gardul negru înalt de trei metri separa parcul de un domeniu privat din vecinătate.
Asemenea rezervații beneficiau adesea de o graniță comună cu un parc, oferindu-le turiștilor înstăriți o experiență și mai intimă.
Însă aceasta nu era un domeniu privat oarecare.
Parcul Hluhluwe-Umfolozi fusese fondat în 1895, fiind cea mai veche rezervație din Africa. La fel, și domeniul privat învecinat era cel mai vechi. Terenul acesta se afla în proprietatea unei familii de dinaintea înființării parcului, deținut de o dinastie încă prezentă în Africa de Sud, clanul Waalenberg, una dintre familiile de buri cunoscute din secolul al șaptesprezecelea. Acest domeniu era cât un sfert din mărimea parcului. Se spunea că pe pământurile sale se găseau din belșug o mulțime de specii de animale sălbatice. Și nu era vorba doar de cele cinci specii mari – elefantul, rinocerul, leopardul, leul și bivolul african, ci și de animale de pradă și de prada acestora pentru fiecare tip în parte: crocodilul de Nil, hipopotamul, ghepardul, hiena, gnuul, șacalul, girafa, zebra, antilopa de apă cu coarne elipsoidale, kudu, impala, antilopa de mlaștină, mistrețul sălbatic, babuinul. Se mai spunea că domeniul Waalenberg adăpostise în necunoștință de cauză o turmă de okapi, o specie foarte rară, cu mult înainte ca această rudă a girafei să fi fost descoperită în 1901.
Însă întotdeauna circulaseră zvonuri și povești asociate cu domeniul Waalenberg. Parcul era accesibil doar cu elicopterul sau cu un avion de mici dimensiuni. Drumurile care cândva duceau spre parc fuseseră de mult timp redate sălbăticiunilor. Singurii vizitatori, și ei foarte puțini, erau demnitari importanți din întreaga lume. Se spunea că însuși Teddy Roosevelt vânase odată pe domeniu și chiar că organizase sistemul național de parcuri din Statele Unite după chipul și asemănarea domeniului Waalenberg.
Khamisi ar fi dat orice să-și petreacă o zi acolo, însă această onoare îi revenea numai paznicului-șef de la Hluhluwe. Un tur al proprietății Waalenberg era un privilegiu de care te bucurai odată ce obțineai această funcție, dar chiar și atunci erai nevoit să dai o declarație sub semnătură prin care te obligai să păstrezi secretul. Khamisi spera ca într-o bună zi să-și realizeze acest obiectiv înalt.
Însă nu prea credea că asta avea să se întâmple vreodată.
Nu, dată fiind pielea lui neagră.
Faptul că era zulus și educația poate că-l ajutaseră să obțină slujba aceasta, însă, chiar și după abolirea apartheidului, tot mai rămăseseră niște limite. Mentalitățile vechi dispăreau foarte greu – și pentru negri și pentru albi. Cu toate astea, poziția sa era un pas înainte. Una dintre moștenirile triste ale apartheidului consta în faptul că o întreagă generației de copii ai tribului fuseseră puțin educați la școală, sau chiar deloc, suferind din pricina sancțiunilor, a segregației și a atmosferei sociale agitate. O generație pierdută. Așa că el face tot ce-i stătea în puteri: deschidea orice uși putea să deschidă și le ținea deschise pentru cei care aveau să vină după el.
Era dispus să joace rolul „Grăsanului”, dacă de asta era nevoie.
Între timp…
– Acolo! strigă dr. Fairfield, făcându-l pe Khamisi să tresară și să revină înapoi la drumul sinuos nemarcat. Ia-o la stânga la baobabul de la baza dealului.
Khamisi reperă giganticul copac preistoric. Florile albe imense atârnau trist în capătul ramurilor. În stânga copacului, terenul scădea în altitudine, coborând într-o depresiune în formă de bol. Khamisi surprinse cu privirea luciul de apă al unui mic iaz aproape de fund.
Un ochi de apă pentru adăpatul animalelor sălbatice.
Asemenea surse de apă se găseau pretutindeni în parc, unele naturale, altele artificiale. Erau cele mai bune locuri în care să studiezi flora și fauna sălbatică – și de asemenea cele mai periculoase locuri de traversat pe jos.
Khamisi frână și opri lângă copac.
– O să trebuiască să mergem pe jos de-aici.
Dr. Fairfield dădu aprobator din cap. Se întinseseră amândoi după carabine. Deși amândoi își dedicaseră viața protecției mediului, erau de asemenea familiarizați cu pericolul omniprezent în savană.
După ce se dădu jos din mașină, Khamisi își puse pe umăr carabina cu două țevi de calibru mare, un.465 Nitro Holland & Holland Royal. Cu ea puteai opri un elefant furios. În vegetația deasă, o prefera oricărei alte puști.
Începură să coboare panta, înțepându-se în iarba înaltă și tufișurile pline de spini. Deasupra capului, coronamentul copacilor îi proteja de soare, însă crea o umbră deasă dedesubt. Khamisi remarcă liniștea apăsătoare. Nici un țipăt de maimuță.
Nici un cântec de pasăre. Doar bâzâitul insectelor.
Lângă el, dr. Fairfield verifica ecranul unui receptor GPS mobil. Îi arătă cu o mână încotro să o ia.
Khamisi urmă direcția indicată de ea, pe marginea apei cu trestii. Îl izbi un miros putrefacție. Nu după mult timp descoperi și sursa.
Femela de rinocer negru trebuie să fi cântărit în jur de o mie cinci sute de kilograme. Un specimen de mărimea unui monstru.
– Dumnezeule! exclamă dr. Fairfield printr-o batistă pe care o ținea strâns peste nas și gură. Când Roberto a depistat rămășițele din elicopter…
– Întotdeauna e mai rău la sol, spuse Khamisi.
O luă către carcasa extrem de umflată. Era întinsă pe partea stângă. Muștele se ridicară într-un nor negru la apropierea lor. Pântecele fusese despicat complet. Intestinele erau revărsate afară, balonate de la gaz. Părea imposibil ca toată grămada asta să fi intrat vreodată în abdomenul animalului. Alte organe erau întinse peste mizeria de jos. O dâră sângerie indica locul unde o delicatesă anume fusese târâtă în frunzișul dens dimprejur.
Muștele se așezară la loc.
Khamisi păși peste o bucată mușcată de ficat roșu. Piciorul din spate părea să fi fost aproape smuls din șold. Cât de puternice trebuie să fi fost niște falei ca să facă așa ceva…
Până și un leu matur ar fi avut ceva de furcă.
Khamisi se învârti în cerc până când ajunse la cap.
Una din urechile butucănoase ale rinocerului fusese smulsă, iar grumazul era sfârtecat cu sălbăticie. Ochii negii lipsiți de viață se holbau la Khamisi, prea largi, ca și cum ar fi fost înghețați de spaimă. Și buzele erau rânjite parcă de teroare sau de agonie. Limba lată ieșea în afară, iar sub ea era o baltă de sânge. Însă nimic din toate acestea nu era important.
El știa ce trebuie să verifice.
Deasupra nărilor acoperite cu praf și spumă se încovoia un corn lung, proeminent și perfect.
Cartea Ordinul negru poate fi achiziționată de la: