Un ciocănit scandalos în ușa casei bunicii mele din Washington Square North, numărul 19, le-a adus mai întâi pe menajeră și apoi pe însăși bunica în pragul dormitoarelor lor, la ora două, în dimineața de 3 martie 1896. Am continuat să zac în pat, doborât de o mahmureală puternică, ce ar fi trebuit domolită oarecum de somn, deși știam că persoana de afară avea mai degrabă treburi cu mine decât cu bunica. Mi-am îngropat capul între pernele cu fețe din olandă, sperând ca musafirul nepoftit va renunța și va pleca.
– Doamnă Moore! am auzit-o pe menajeră strigând. Face un tărăboi îngrozitor! Să deschid?
– În niciun caz! a răspuns bunica cu glasul ei sever și cu dicția ei perfectă. Harriet, trezește-l pe nepotul meu. Fără îndoială că a uitat să-și achite vreo datorie la jocurile lui de noroc.
Apoi am auzit pași îndreptându-se spre camera mea, așa că mi s-a părut o idee bună să mă pregătesc. De la anularea logodnei mele cu domnișoara Julia Pratt de Washington cu doi ani în urmă, locuiam cu bunica. În tot acest timp, bătrânica devenise tot mai sceptică în privința felurilor în care îmi petreceam orele. Îi explicasemîn nenumărate rânduri că, în calitate de reporter la New York Times, mi se cerea să vizitez multe dintre cartierele și casele rău famate ale orașului, precum și să mă întovărășesc cu personaje dintre cele mai dubioase. Însă ea își amintea prea bine tinerețea mea ca să creadă asemenea poveșți cusute cu ață albă. Atitudinea pe care o afișam când veneam seara acasă i-a întărit bănuiala că starea mea de spirit, și nu obligația profesională, mă conducea spre saloanele de dans și mesele de joc de la Tenderloin, noapte de noapte. După ce am surprins replica acidă cu jocurile mele de noroc adresată lui Harriet, mi-am dat seama că devenise vital să îi prezint imaginea unui bărbat cât se poate de treaz și cu griji serioase. Am tras repede pe mine un halat chinezesc negru, mi-am trecut degetele prin păr să mi-l aranjez și am deschis ușa țanțoș exact când a ajuns Harriet în dreptul ei.
– Ah, Harriet, am spus calm, cu o mână în interiorul halatului. Să nu ne alarmăm. Tocmai revizuiam niște note petnru un articol și am descoperit că îmi trebuie anumite materiale de la birou. Sigur e băiatul care-a venit cu ele.
– John! a zbierat bunica fix când Harriet încuviința din cap confuză. Tu ești?
– Nu, bunico, am zis, coborând în grabă treptele acoperite cu covor persan gros. E doctorul Holmes.
Doctorul H. H. Holmes era un escroc și un criminal cumplit de sadic care aștepta la momentul respectiv să fie spânzurat în Philadeplhia. Posibilitatea ca el să evadeze de la întâlnirea cu călăul și să călătorească la New York ca să-i ia gâtul constituia dintr-un motiv inexplicabil, cel mai mare coșmar al bunicii. Am ajuns la ușa camerei ei și i-am dat un sărut pe obrajz, pe care l-a acceptat fără să zâmbească, dar care a încântat-o.
– Nu fi obraznic, John! E calitatea ta cea mai puțin atrăgătoare. Să nu-ți închipui că farmecele tale îmi vor potoli enervarea.
Ciocănitul puternic a început din nou la ușă, urmat de glasul unui băiat care îmi striga numele. Bunica s-a încruntat și mai tare.
– Cine Dumnezeului e ăsta și ce Dumnezeului vrea?
– Cred că e un băiat de la birou, i-am explicat, păstrând minciuna, dar nedumerit la rândul meu de identitatea tânărului care asalta ușa de la intrare cu o asemenea vigoare.
– De la birou? a repetat bunica, fără să creadă o iotă. Bine, atunci, deschide-i.
Am coborât în grabă, dar atent, până în capătul scărilor, unde, mi-am dat seama că, de fapt, cunoșteam vocea care mă striga, deși nu reușeam s-o identific cu precizie. Nu m-a liniștit deloc nici că era un glas tânăr – unora dintre cei mai răi hoți și criminali pe care îi întâlnisem în New Yorkul anului 1896 abia dacă le dăduseră tuleiele.
– Domnule Moore!
Băiatul a insistat din nou, adăugând și câteva șuturi zdravene pe lângă ciocănituri.
– Trebuie să vorbesc neapărat cu domnul John Schuyler Moore!
Am rămas nemișcat pe pardoseala alb cu negru a vestibulului.
– Cine-i acolo? am întrebat, cu mâna pe încuietoare.
– Sunt eu, domnule! Stevie, domnule!
Am răsuflat ușurat și am desciat ușa din lemn masiv. Afară, în lumina chioară a lămpii cu gaz de deasupra – singura pe care bunica refuzase să o înlocuiască cu un bec electric -, am dat de ochii lui Stevie Taggert, sau „Steve-Lulea”, după cum i se mai spunea. În primii săi 11 ani de viață fusese pacostea celor 15 secții de poliție, dar apoi își revenise, iar acum era vizitiul și băiatul bun la toate al doctorului Laszlo Kreizler, eminent fizician, alienist și bunul meu prieten. Stevie se sprijinea de una dintre coloanele albe de la intrare și încerca să-și recapete suflul – ceva îl îngrozise de-a binelea pe flăcău.
Cartea Alienistul poate fi achiziționată de la: