Astfel, în ziua teribilă când o lume întreagă tremura la gândul că războiul era iminent, un bătrân adipos, paralitic și neînarmat izbutise să abată atenția câtorva mari preoți mediatici de la zona Golfului. Ba mai mult, în acea noapte a tuturor insomniilor, unul dintre ei se culcă pe nemâncate și dormi somnul greu, epuizant, al hepaticilor, fără să se gândească nici măcar o clipă la cei ce aveau să moară.
Tach exploata la maximum resursele puțin cunoscute ale îngrețoșării. Grăsimea îi servea drept napalm, alexandra – drept armă chimică. În seara aceea, își frecă mâinile ca un strateg fericit.
– Ei, a început războiul?
– Încă nu, domnule Tach.
– Și-are să înceapă odată?
– Cine vă aude ar zice că sperați să înceapă.
– Nu sufăr promisiunile neonorate. O gașcă de caraghioși ne-a promis un război pe 15, la miezul nopții. Suntem în 16 și nu s-a întâmplat nimic. De cine ne batem noi joc aici? Miliarde de spectatori stau la pândă.
– Sunteți pentru acest război, domnule Tach?
– Să-mi placă războiul! Ce enormitate! Cum ar putea să-i placă războiul cuiva? Ce întrebare ridicolă și fără rost! Știi dumneata vreun om căruia să-i placă războiul? De ce nu mă întrebi dacă mănânc napalm la micul dejun?
– În privința alimentației dumneavoastră ne-am făcut deja o părere.
– Aha! Fiindcă, în plus, vă spionați unii pe alții? Lăsați niște nenorociți să facă treburile murdare, apoi vă delectați, nu? Drăguț. Și te crezi, poate, mai inteligent pentru că-mi pui întrebări strălucite de genul: „Sunteți pentru război?”. Iar eu sunt un scriitor genial, o lume întreagă mă admiră, am primit premiul Nobel pentru literatură, toate astea numai ca să vină un ageamiu și să mă chinuie cu întrebări cvasitautologice la care ultimul imbecil ar da același răspuns ca și mine?
– Bun. Așadar nu vă place războiul, în schimb vreți să aibă loc?
– În actuala conjunctură, e o necesitate. Soldățeilor, imbecilii de ei, li s-a sculat. Trebuie să li se dea prilejul să ejaculeze, altminteri le ies coșuri și se întorc plângând acasă la mama. Să-i dezamăgești pe tineri e un lucru urât.
– Vă plac tinerii, domnule Tach?
– Dar știu că te pricepi să pui întrebări strălucite și originale! Da, ador tinerii, închipuie-ți.
– E ceva neașteptat. Cunoscându-vă, mi-aș fi închipuit că nu-i puteți suferi.
– „Cunoscându-vă!” Cine te crezi?
– În sfârșit, cunoscându-vă reputația…
– Și care mi-e reputația?
– Zău… e greu de spus.
– Mda. Din îngăduință față de dumneata, n-am să insist.
– Așadar vă plac tinerii? Din ce motiv?
– Îmi plac tinerii pentru că ei sunt tot ce nu sunt eu. Ca atare, merită duioșie și admirație.
– Iată un răspuns tulburător, domnule Tach.
– Să-ți dau o batistă?
– De ce încercați să luați în derâdere nobilele elanuri ale propriei inimi?
– Nobilele elanuri ale inimii mele? De unde naiba scoți așa niște tâmpenii?
– Regret, domnule, dar dumneavoastră mi le-ați inspirat: lucrurile pe care le spuneați despre tineri erau cu adevărat mișcătoare.
– Mergi mai în adâncime și ai să vezi dacă erau sau nu mișcătoare.
– Să mergem mai în adâncime atunci.
– Ziceam că-mi plac tinerii pentru că sunt tot ce nu sunt eu. Într-adevăr, tinerii sunt frumoși, sprinteni, proști și răi.
– Nu-i așa? Un răspuns tulburător, ca să folosesc cuvintele dumitale.
– Sper că glumiți.
– Am eu față de om care glumește? Și-apoi, unde-i gluma? Ai putea nega măcar unul dintre aceste adjective?
– Chiar admițând că ar fi întemeiate, vă situați cu adevărat la antipozi?
– Ce? Găsești cumva că aș fi frumos, sprinten, prost și rău?
– Nici frumos, nici sprinten, nici prost…
– M-ai liniștit.
– Dar rău sunteți!
– Rău, eu?
– Absolut.
– Rău? Nu ești zdravăn. În optzeci și trei de ani de viață n-am întâlnit o dată om mai bun ca mine. Sunt monstruos de fin, atât de fin încât dacă m-aș întâlni pe mine însumi aș vomita.
– Nu vorbiți serios.
– Asta-i culmea! Numește-mi un singur individ, nu mai bun decât mine (ar fi și imposibil), ci la fel de fin.
– Ei bine… primul venit.
– Primul venit? Altfel spus, dumneata, dacă înțeleg bine. Farsorule.
– Eu sau oricare altul.
– Nu vorbi de oricare altul, că nu-l cunoști. Vorbește-mi de dumneata. Pe ce te bazezi când îndrăznești să te pretinzi la fel de fin ca mine?
– Pe cele mai flagrante evidențe.
– Mda, exact ce credeam și eu, n-ai nici un argument.
– Domnule Tach, opriți-vă din delir, zău așa. Am ascultat interviurile celor doi jurnaliști dinaintea mea. De-ar fi să n-am decât aceste eșantioane din ceea ce sunteți și tot aș ști la ce să mă aștept din partea dumneavoastră. Puteți nega că i-ați martirizat pe cei doi nefericiți?
– Câtă rea-credință! Ei m-au martirizat pe mine.
– În caz că nu știți, și unul, și celălalt suferă ca niște câini de când au avut de-a face cu dumneavoastră.
– Post hoc, ergo propter hoc, nu-i așa? Stabilești legături de cauzalitate absolut fanteziste, tinere. Primul a căzut la pat fiindcă a băut prea mult porto flip. Sper că n-ai să zici că eu i l-am turnat pe gât. Al doilea m-a hărțuit să-i vorbesc despre alimentația mea, deși nu voiam. Dacă n-a fost în stare să suporte expozeul nu-i din vina mea, nu? Aș adăuga că ambii indivizi s-au arătat aroganți cu mine. O, am îndurat cu blândețea unui miel pe altarul sacrificatorului. Dar au trebuit să plătească. Vezi dumneata, mereu ne întoarcem la Evanghelie: Hristos a zis limpede că răii și hainii se vatămă întâi și-ntâi pe ei înșiși. De aici și chinurile pe care le suferă colegii dumitale.
– Domnule Tach, vă rog să-mi răspundeți cu toată sinceritatea la următoarea întrebare: mă luați drept un imbecil?
– Firește.
– Mulțumesc pentru sinceritate.
– Nu-mi mulțumi, nu-s în stare să mint. De altfel, nu pricep de ce-mi mai pui o întrebare la care știi deja răspunsul: ești tânăr și nu ți-am ascuns ce gândesc despre tineri.
– Că tot veni vorba, nu credeți că vă lipsește puțin simțul nuanțelor? Nu poți pune toți tinerii în aceeași oală.
– De acord cu dumneata. Unii tineri nu-s nici frumoși, nici sprinteni. Dumneata, de pildă, nu știu dacă ești sprinten, dar că nu ești frumos știu.
– Mulțumesc. Iar răutatea și prostia de care nu scapă nici un tânăr?
– N-am cunoscut decât o singură excepție: eu însumi.
– Cum erați la douăzeci de ani?
– Ca și acum. Eram încă în stare să merg. Altminteri, nu prea văd să mă fi schimbat. Eram deja imberb, obez, mistic, genial, prea fin, urât, de o inteligență supremă, solitar, îmi plăcea deja să mănânc și să fumez.
– Într-un cuvânt, nu ați avut tinerețe.
– Ador să te aud vorbind: să juri, nu alta, că ești un repertoriu de locuri comune. Primesc să spun: „Da, nu am avut tinerețe”, cu condiția expresă să precizezi în articolul dumitale că expresia îți aparține. Altfel, oamenii au să-și imagineze că Pretextat Tach folosește o terminologie de romane de citit în tren.
– Voi face întocmai. Acum, dacă nu vedeți nici un inconvenient, explicați-mi ce vă face să credeți că sunteți bun, sprijinindu-vă și pe exemple, dacă se poate.
– Ador acest „dacă se poate”. Nu crezi în bunătatea mea, este?
– A crede nu e verbul potrivit. Să spunem mai curând că nu mi-o închipui.
– Auzi dumneata! Ei bine, tinere, închipuie-ți atunci ce a însemnat viața mea: o jertfă de optzeci și trei de ani. Ce-i jertfa lui Hristos pe lângă asta? Patimile mele au durat cu cincizeci de ani mai mult. Și-n scurtă vreme voi trece printr-o apoteoză de mii de ori mai neobișnuită, mai lungă, mai elitistă și, poate, chiar mai dureroasă: o agonie ce-mi va întipări în carne glorioasele stigmate ale sindromului lui Elzenveiverplatz. Domnul nostru îmi inspiră cele mai bune sentimente, dar, oricât și-ar fi dat silința, n-ar fi putut să moară de un cancer al cartilajelor.
– Ei și?
– Cum adică „ei și”? Ți se pare că-i totuna să crăpi în urma unei crucificări, la fel de banală pe atunci ca și-o ploaie, ori a unui sindrom rarisim?
– Moartea e întotdeauna moarte.
– Dumnezeule! Îți dai seama de inepția pe care magnetofonul tocmai a înregistrat-o? Iar colegii dumitale au s-o audă! Sărmane prietene, nu mi-aș dori să fiu în locul tău. „Moartea e întotdeauna moarte!” Sunt atât de fin încât te autorizez să ștergi chestia asta.
– Nici nu se pune problema, domnule Tach: exact asta e opinia mea.
– Știi că încep să te găsesc fascinant? o asemenea lipsă de discernământ e lucru rar. Ar trebui să fii mutat la secțiunea „Câini striviți de mașini”, să înveți limbajul canin și să le întrebi pe bietele dobitoace în agonie dacă nu cumva ar fi preferat să moară de o boală excepțională.
– Domnule Tach, vi se mai întâmplă să le adresați semenilor și altceva decât insulte?
– Eu nu insult niciodată, domnule, eu dau diagnostice. De fapt, presupun că n-ai citit niciodată ceva de mine.
– Eroare.
– Cum? Imposibil. N-ai nici aspectul, nici conținutul cititorului tachian. E o minciună.
– Este purul adevăr. Nu v-am citit decât unul dintre romane, dar l-am citit temeinic, după care l-am recitit, și m-a marcat.
– Trebuie că-l confunzi cu altul.
– Cum să confunzi o carte precum Violuri gratuite între două războaie cu alta? Credeți-mă, e o lectură care m-a zguduit adânc.
– Zguduit? Zguduit? Ca și cum eu aș scrie ca să zgudui oamenii! Dacă n-ai fi citit cartea în diagonală, domnule, cum probabil ai făcut-o de altfel, dacă ai fi citit-o deci așa cum trebuie citită, cu mațele, în măsura în care ai așa ceva, ai fi borât.
– Există, într-adevăr, în scriitura dumneavoastră o anumită estetică a vomei…
– O estetică a vomei! Ai să mă faci să plâng!
– În sfârșit, ca să revenim la ce vorbeam mai devreme, susțin că niciodată n-am citit vreo operă mai plină de răutate.
– Întocmai. Voiai probe ale bunătății mele: uite una, flagrantă. Celine, care zicea în prefețe că și-a scris cele mai înveninate cărți dintr-o dezinteresată finețe, dintr-o irepresibilă afecțiune față de detractorii lui, înțelesese. Asta-i iubirea adevărată!
– E un pic grosier, nu?
– Celine, un pic grosier? E-n interesul tău să ștergi asta.
– Oricum, se simte că scena aceea de o insuportabilă răutate cu femeia surdo-mută ați scris-o jubilând.
– Absolut. Nici nu-ți închipui cât de plăcut e să le dai apă la moară detractorilor.
– A, păi în cazul ăsta nu mai poate fi vorba de finețe, domnule Tach, ci de un obscur amestec de masochism și paranoia.
– Ei, nu mai spune! Lasă-te de folosit cuvinte cărora nu le cunoști sensul. E numai și numai bunătate, tinere! După părerea ta, care-s cărțile scrise numai și numai din bunătate? Coliba unchiului Tom? Mizerabilii? Firește că nu. Astea-s cărți scrise ca să deschidă ușile saloanelor. Nu, crede-mă, prea puține-s cărțile scrise numai și numai din bunătate. Operele astea le creezi în abjecție și-n singurătate, știind bine că, după ce ai să le arunci lumii în față, ai să fii și mai singur, și mai abject. E și normal, principala caracteristică a fineții lipsite de interese este să fii de nerecunoscut, de necunoscut, nevăzut, nebănuit, fiindcă o bunătate care-și spune astfel nu-i nicicând dezinteresată. Vezi dar că sunt bun.
Cartea Igiena asasinului – Amelie Nothomb poate fi achiziționată de la: