Anton ridică privirea, surâzând pe sub lentilele sclipitoare ale ochelarilor de soare Ray Ban Wayfarer. Flutură din mâna liberă la Clint, care îl urmărea pe geamul băii principale de la etajul casei.
– Iisuse Hristoase! murmură Clint pentru sine.
Îi răspunse la salut și adăugă:
– Ai milă!
Clint se îndepărtă de lângă fereastră. În oglinda montată pe ușa închisă apăru un bărbat alb, în vârstă de patruzeci și opt de ani. Licențiat în litere la Universitatea Cornell, doctor în științe medicale la Universitatea New York, înzestrat cu colăcei în jurul taliei grație nenumăratelor ceșcuțe cu Grande Mocha, de la Starbucks. Barba lui neagră, înspicată cu multe fire albe, era mai puțin reprezentativă pentru un tăietor de lemne tânăr și viril și mai mult – mult mai mult – pentru un căpitan de navă oarecare, șleampăt și șchiop.
Lui Clint i se păru ironic faptul că se simte surprins atât de vărsta, cât și de trupul lui fleșcăit. Vanitatea masculină, mai cu seamă aceea a bărbaților de vârstă mijlocie, îl scosese întotdeauna din sărite, iar experiența lui profesională îl făcuse și mai puțin tolerant față de asemenea manifestări găunoase. De fapt, punctul de cotitură în cariera lui medicală avusese loc în urmă cu optsprezece ani, în 1999, când el – doctor psihiatru la început de drum – făcuse cunoștință cu Paul Montpelier, un potențial pacient, care venise la tânărul doctor ca să-și rezolve „criza de ambiție sexuală”.
Și îl întrebase atunci pe Montpelier:
– Când spuneți „ambiție sexuală”, la ce anume vă referiți?
Persoanele ambițioase vor să promoveze pe scara ierarhică. Nu ai cum să ajungi vicepreședinte al sexului. Acesta ar fi fost un eufemism extrem de straniu.
– Mă refer la…
Montpelier părea să-și caute cei mai exacți termeni. Se hotărî, își drese glasul și continuă:
– Încă mai vreau s-o fac. Încă mai vreau să fac tot ce pot pentru asta.
Clint îi spuse:
– Nu pare o ambiție ieșită din comun, ci una perfect normală.
Clint era tânăr, abia își terminase rezidențiatul în psihiatrie, așa că nu avusese încă timp să se înmoaie. Plus că aceea era doar a doua sa zi de lucru la cabinet, iar Montpelier doar al doilea lui pacient.
(Primul pacient fusese o adolescentă cu episoade de anxietate generate de admiterea la facultate. Cu toate acestea, a ieșit destul de repede la iveală că tânăra obținuse 1570 de puncte, din 1600 posibile, la examenul de bacalaureat. Clint i-a explicat că rezultatul ei era excelent și că nu avea nevoie nici de vreun tratament și nici de vreo a doua ședință. Ba chiar a scris la repezeală Sănătoasă! pe foaia pe care își luase notițe.)
În ziua cu pricina, Paul Montpelier era îmbrăcat cu o vestă albă, pantaloni cu pense și stătea în fotoliul din imitație de piele așezat vizavi de Clint. Dar stătea cocoșat, cu glezna unui picior sprijinită pe genunchiul celuilalt și se trăgea de șireturi în timp ce vorbea. Clint îi observase mașina sport, de culoare roșie, în parcarea din fața clădirii fără etaj unde își avea cabinetul. Își permisese o asemenea bijuterie pentru că lucra la vârful lanțului trofic din industria cărbunelui, însă chipul lui trist și ochii afundați în orbite îi aminteau lui Clint de vechile desene animate cu Beagle Boys, ticăloșii care îl hărțuiau mereu pe Scrooge McDuck.
– Soția mea zice… Mă rog, nu chiar cu cuvintele astea, dar, oricum, sensul este cât se poate de limpede. Adică… hm… subtextul. Îmi cere să renunț. Să renunț la ambițiile mele sexuale.
S-a oprit și și-a semețit bărbia.
Clint i-a urmărit privirea. Se uita fix la ventilatorul care se învârtea în tavan. Dacă Montpelier își aruncase acolo ambițiile sexuale, acestea aveau să fie ciopârțite.
– Haide să recapitulăm puțin, Paul! Spune-mi cum de ai ajuns să discuți despre asta cu șoția ta. Cum a început?
– Am avut o relație extraconjugală. Așa s-a declanșat toată povestea. Și Rhonda, nevastă-mea, m-a dat afară din casă! Am încercat să-i explic că ea n-are nicio vină, că am și eu nevoile mele, pricepeți ce vreau să zic? Bărbații au anumite nevoi pe care femeile nu le înțeleg întotdeauna.
Montpelier și-a rotit capul și a scos un sâsâit frustrat.
– Nu vreau să divorțez! O parte din mine crede cu tărie că ea este cea care trebuie să acopere situația. Să mă accepte așa cum sunt.
Erau foarte reale și tristețea, și disperarea individului, iar Clint își putea imagina suferința pe care i-o pricinuise neașteptatea evacuare din domiciliul conjugal. Acum era pe drumuri și mânca la cină omlete apoase și fără gust în cârciumi întunecate. Sigur, nu era o depresie clinică, dar era una însemnată, care merita respect și atenție, chiar dacă – nu-i așa? – el și-o căutase cu lumânarea.
Cartea Frumoasele Adormite poate fi achiziționată de la: