Kishmish se înălță spre cer și dispăru fluturând din aripi. Karou privi în urma lui, dorindu-și să-l fi putut urma. Ce magnitudine a dorinței, se întrebă ea, ar fi nevoie ca s-o înzestreze cu putința zborului?
Una mult mai puternică decât cele la care ar avea ea acces vreodată.
Brimstone nu era zgârcit cu firțigeii. O lăsa să-și împrospăteze șiragul, servindu-se de câte ori avea ea chef din ceștile lui de ceai ciobite pline cu mărgele, și o plătea în șâmci pentru comisioanele pe care le făcea pentru el. Un șâmc era următoarea valoare nominală a dorinței, care putea face mai mult decât un firțigel – sprâncenele omizi ale Svetlei erau un exemplu în acest sens, ca și îndepărtarea tatuajului lui Karou și părul ei albastru -, dar nu-i căzuse niciodată în mână o dorință care să fi făcut magie adevărată. Și nici n-avea să-i cadă vreuna, de altfel, decât dacă ar fi câștigat-o, și știa ea pre bine cum câștigau oamenii dorințele. În principal vânând, jefuind morminte și ucigând.
Oh, mai era o cale: o formă anume de automutilare, care implica clești și un jurământ solemn.
Nu era ca în cărțile de povești. Nicio vrăjitoare nu pândea la răscruce de drumuri deghizată în babă, așteptând să-i răsplătească pe drumeții care și-ar fi împărțit pâinea cu ea. Duhurile nu ieșeau din lămpi și peștii vorbitori nu se târguiau pentru viețile lor. În toată lumea, exista un singur loc de unde oamenii își puteau obține dorințe: dugheana lui Brimstone. Și exista numai o monedă pe care o accepta el. Nu aurul, nici ghicitorile, nici bunătatea sau celelalte năzbâtii din povești, și nu, nu era nici sufletul. Era ceva mai ciudat decât oricare dintre acestea.
Dinții.
Karou traversă Podul Carol și luă tramvaiul de nord către Cartierul Evreiesc, un ghetou medieval care fusese înlocuit de un conglomerat de imobile Art Nouveau, la fel de drăguțe ca torturile aniversare. Destinația ei era ușa de serviciu din spatele unuia dintre acestea. Ușa simplă de metal nu arăta prin nimic deosebită și, în sine, chiar nu era. Dacă o deschideai din afară, dădeai numai peste o spălătorie plină de mucegai. Dar Karou n-o deschise. Bătu și așteptă, pentru că atunci când ușa se deschidea dinăuntru, avea capacitatea de a te conduce în alt loc, cu totul diferit.
Ușa se deschise brusc și apăru Issa, arătând exact ca în caietul de schițe al lui Karou, ca o zeiță șarpe dintr-un templu antic. Șerpii ei încolăciți erau ascunși vederii de umbrele unui mic vestibul.
– Noroc, scumpo.
– Noroc, răspunse Karou cu afecțiune, sărutând-o pe obraz. Kishmish s-a întors cu bine?
– S-a întors, răspunse Issa, și l-am simțit înghețat ca un țurțure pe umărul meu. Hai înăuntru. E ger în orașul tău.
Ea era paznicul intrării și o pofti pe Karou în vestibul, închizând ușa în urma ei, astfel încât amândouă rămaseră singure în spațiul nu mai mare ca o debara. Ușa exterioară a vestibulului trebuia să se închidă ermetic înainte ca să poată fi deschisă cea interioară, la fel ca ușile de siguranță ale coliviilor care împiedică păsările să scape. Numai că, în cazul de față, nu era pentru păsări.
– Cum ți-a mers azi, copilă dulce?
Issa avea vreo jumătate de duzină de șerpi pe ea – încolăciți pe brațele ei, mișunându-i prin păr și unul înconjurându-i talia zveltă ca lanțul cu galbeni ai unei dansatoare din buric. Oricine voia să intre, trebuia să se supună la a purta unul în jurul gâtului, mai înainte ca ușa interioară să se descuie – adică oricine, mai puțin Karou. Ea era singura ființă omenească admisă în dugheană fără colier. În ea aveau încredere. La urma urmei, crescuse în locul acesta.
– A fost o zi nebună, suspină Karou. N-o să-ți vină să crezi ce-a făcut Kaz. A venit să fie model la atelierul meu de desen.
Issa nu-l întâlnise pe Kaz, bineînțeles, dar îl cunoștea la fel cum și Kaz o cunoștea pe ea: din caietul cu schițe al lui Karou. Cu deosebirea că, în timp ce Kaz credea că Issa cu sânii ei perfecți era o plăsmuire erotică a imaginației lui Karou, Issa știa despre Kaz că era real.
Ea, Twiga și Yasri erau la fel de obsedați de caietul de schițe ai lui Karou cum erau și prietenii ei umani, dar din motive complet opuse. Le făcea plăcere să vadă lucruri normale: turiști înghesuiți sub umbrele, găini pe balcoane, copii jucându-se în parc. Iar Issa era mai cu seamă fascinată de nuduri. Pentru ea, corpul uman – simplu cum era el și nu altoit cu alte specii – era o ocazie ratată. Întotdeauna o cerceta din ochi pe Karou și făcea declarații de genul: „Cred că niște coarne de cerb ar fi potrivite pentru tine, scumpă fată” sau „Ai fi o șerpoaică minunată”, cam la fel cum o persoană umană i-ar fi sugerat o nouă tunsoare sau o nouă nuanță de ruj.
Acum, ochii Issei se aprinseră feroce.
– Vrei să spui c-a venit la școala ta? Scandalos șoarece-n pâine ce e! L-ai desenat? Arată-mi.
Indignată sau nu, n-ar fi ratat prilejul de a-l vedea pe Kaz dezbrăcat.
Karou își scoase caietul și îl deschise la pagina respectivă.
– Ai mâzgălit partea cea mai interesantă, îi reproșă Issa.
– Crede-mă, nu-i așa de grozavă.
Issa chicoti în palmă, în timp ce ușa dughenei se deschise, lăsându-le să intre. Karou păși peste prag și, ca întotdeauna, simți o foarte slabă greață la tranziție.
Nu mai era în Praga.
Chiar dacă în dugheana lui Brimstone crescuse, tot nu înțelese unde se afla aceasta, ci numai că puteai să intri prin uși aflate pretutindeni în lume și te trezeai drept aici. Când era copil, obișnuia să-l întrebe pe Brimstone unde era, mai exact „aici”, dar i se răspundea scurt:
– Altundeva.
Lui Brimstone nu-i plăceau întrebările.
Cartea Născută din fum și os poate fi achiziționată de la: