Fiindcă tocmai a împlinit doisprezece ani, Iosua nu mai e copil: a devenit bărbăt. Așa spune Legea cerească.
Așa se face că părinții lui i-au îngăduit să meargă singur în urma caravanei, împreună cu verii săi.
Iosua se preface că e mulțumit.
Dar adevărul e că vrea să rămână la Ierusalim.
Se gândește de zile întregi la fuga aceasta.
Căci Iosua e stăpânit de un singur gând: să-i vorbească Cerului. Doar ei doi.
Față-n față.
Vrea ca Cerul să-i răspundă nemijlocit la întrebarea care nu-i dă pace: cum să ducă o viață fericită?
Și doar aici, la Ierusalim, va putea vorbi cu Cerul, căci își face simțită prezența în încăperea tainică a Marelui Templu căreia i se spune și Sfânta Sfintelor.
Iosua își ridică privirea spre fortificațiile ce înconjoară Orașul Sfânt.
Se spune că trebuie să vezi Ierusalimul o dată în viață, căci altfel nu poți cunoaște frumusețea.
Și totuși, Iosua nu vede frumusețea Ierusalimului.
Nu vede decât o mare grămadă de pietre vechi și trufașe care, într-o bună zi, se vor prăvăli unele peste altele dacă lumea nu se va schimba; dacă nedreptaeta va zdrobi mai departe viața; dacă Cerul, care poate îngheța soarele și aprinde luna cu un singur cuvânt, îi va lăsa mai departe pe oameni pradă suferințelor, durerilor și disperării.
Iosua poate fi lesne deslușit între pelerinii care se pregătesc de drum: după talia înaltă și suplă (e mai degrabă mare pentru vârsta lui) și după buclele bălaie care-i dau înfățișarea unui leu tânăr.
E înconjurat de verii lui și de câteva verișoare încântate de farmecul tulburător răspândit de acest frumos chip serios, luminat de o privire atât de blândă, încât pare să vadă ceea ce nu vede nimeni: misterul lucrurilor.
Alături de Iosua stă Iohanan, vărul său preferat, doar puțin mai mare ca vârstă, însă mult mai mare ca înfățișare și mult mai zbuciumat, care dă din mâini de parcă ar tăia văzduhul.
Iohanan nu trăiește decât pentru a sluji Cerul, de la care așteaptă, cu fervoare, să pedepsească oamenii, după părerea lui cu toții păcătoși, cu toții necinstiți, cu toții desfrânați; și să-i pedepsească în modul cel mai crunt: cutremur, furtună si potop care să aducă sfârșitul lumii – „Cerul are de unde să aleagă”, spune adesea Iohanan.
Puțîne dintre cele pământene îi sunt pe plac lui Iohanan. Dar pe vărul șau Iosua îl iubește ca pe un frate. Și îi place totul la el. Îi admiră dezgustul față de trufia bogaților și a preoților; pasiunea arzătoare cu care Iosua ocrotește femeile și fetele (a crescut printre ele și le înțelege durerile), dar și ființele pe care nimeni cu cutează să le ocrotească: animalele și florile, mai ales florile numite vardah, acele frumuseți trandafirii cu pistilul de un alb strălucitor, a căror mireasmă delicată stăruie, fapt nemaipomenit, multă vreme după veștejirea lor. Dar aceste flori vardah sunt culese fără rușine, iar zilele lor sunt scurtate cu cruzime, spre deznădejdea lui Iosua.
Iohanan iubește mai presus de toate furia ce clocotește în inima lui Iosua; acea furie nemărginită, năvalnică; acea furie care va primi ca răspuns mânia cea mare a Cerului, sfârșitul lumii, după cum este încredințat Iohanan.
Dacă Iohanan crede în acest lucru imposibil – că furia unui copil ar putea declanșa mânia Cerului -, este pentru că știe secretul lui Iosua.
E o taină cumplită pe care Iosua o poartă pe umeri.
Atât de cumplită, încât cine o cunoaște nu poate nutri decât dragoste deplină pentru flăcăul acesta; nu poate decât să se mire cum de a rămas el cu mintea întreaga, căci nu îi e îngăduit să-i mărturisească nimănui taina, nici măcar celor apropiați.
Este al treilea an în care Iosua vine cu familia la Ierusalim. De astă dată, pentru Pesah.
Pesah e o mare sărbătoare.
Iosua iubește sărbătoarea aceasta mai mult ce pe oricare alta, căci celebrează întoarcerea la libertate, sfârșitul robiei pentru poporul său care fugea, cu o mie de ani în urmă, din marea împărăție a Egiptului.
Însă cele șapte zile de bucurie și îmbrățișări au trecut, iar sărbătoarea Pesah s-a sfârșit.
Deznădejdea și-a reluat locul în viața măruntă de zi cu zi.
Poporul lui Iosua simte iarăși lipsa libertății. Este iarăși în robia unei mari împărății, cea romană de astă dată, care asuprește prin impozite, prin biruri și prin legi barbare ținutul ocupat cu armatele, care impune prin forță un singur fel de a gândi, o singură monedă, precum și cultul negoțului fără stavilă, ca singur crez.
Preoții Marelui Templu din Ierusalim, îngrijindu-se să-și păstreze onorurile și privilegiile dăruite de împărăție, veghează asupra poporului, nu cumva să se răscoale.
Cartea Trei Zile La Ierusalim poate fi achiziționată de la: