Dacă Vasilisa și-ar fi văzut fiica luptându-se pe podea cu câinii și cu fiul doicii, Bogdan, doica și-ar fi pierdut slujba. Oricum, de la nașterea lui Radu, care avusese loc în urmă cu patru ani, Vasilisa nu își mai părăsise niciodată iatacul.
Radu moștenise toată frumusețea pe care tatăl lor și-ar fi dorit-o pentru fiică. Ochii mărginiți de gene dese, buze pline, bucle grațioase cu o tușa de auriu săsesc.
Bogdan țipă când Lada – Ladislav, acum în vârstă de cinci ani, refuza să răspundă la numele ei întreg – îl mușcă de coapsă. El îi trase un pumn. Ea îl mușcă și mai tare, iar el țipă după ajutor.
– Dacă vrea să-ți mănânce piciorul, are voie, îi spuse doica. Încetează să mai țipi, altminteri îi dau voie să-ți mănânce și cina.
Asemenea fratelui ei, Lada avea ochii mari, dar ai ei erau prea apropiați, cu sprâncene arcuite care o făceau să pară mereu supărată. Părul ei era o încâlceală, atât de negru, încât pielea ei albă părea bolnăvicioasă. Avea nasul lung și coroiat, buzele subțiri, dinții mici și – judecând după țipetele furioase ale lui Bogdan – destul de ascuțiți.
Era îndărătnică și ranchiunoasă și cel mai răutăcios copil de care avusese grijă vreodată doica. De asemenea, era și preferata doicii. După cum se cuvenea, o fată ar fi trebuit să fie tăcută și cuviincioasă, temătoare și surâzătoare. Tatăl ei era un tiran lipsit de puteri, crud în impotența sa și care lipsea luni în sir. Mama ei era cu totul absentă, retrasă și inutilă în căminul lor, incapabilă șă facă ceva pentru a se ajuta pe sine. Constituiau o reprezentare nimerită a întregii regiuni – în special a patriei doicii, Valahia.
Dar în Lada ea vedea o sclipire, o rază de speranță extraordinară, care refuza să se ascundă sau să fie domolită. În loc să stingă cu piciorul acea flacără de dragul viitorului Ladei, doica prefera să o întrețină. O făcea să se simtă ciudat de optimistă.
Dacă Lada era buruiana țepoasă ce răsare în mijlocul albiei secate a unui râu, Radu era trandafirul delicat, suav, care pălește dacă nu are condiții perfecte. Chiar acum urla deoarece doica se oprise pentru o clipă să-i mia dea cu lingura terciul subțire, îndulcit cu miere.
– Fă-l să tacă! ceru Lada, cocoțată pe cel mai mare ogar al tatălui ei, încărunțit și răbdător odată cu trecerea timpului.
– Cum să fac asta?
– Sufocă-l!
– Lada! Mușcă-ți limba. E fratele tău.
– E un vierme. Bogdan e fratele meu.
Doica se încruntă și îi șterse fața lui Radu cu șorțul ei.
– Bogdan nu este fratele tău.
M-aș culca mai curând cu câinii decât cu tatăl tău, gândi ea.
– Ba este! Ești. Spune că ești.
Lada sări în spatele lui Bogdan. Cu toate că el era cu doi ani mai mare și mult mai solid, ea îl țintui la pământ, apăsându-l cu cotul în umăr.
– Sunt! Sunt! zise el, pe jumătate chicotind, pe jumătate plângând.
– Arunca-l pe Radu afară, laolaltă cu oalele de noapte!
Radu plânse și mai sonor, străduindu-se să facă o criza. Doica plescăi din limbă, ridicându-l, cu toate că era mult prea mare pentru a fi cărat. El vârî o mână în bluza ei și o ciupi de piele, care era cam lăsată și încrețită ca un măr vechi. Uneori, până și ea își dorea ca el să tacă, dar când vorbea era mereu atât de dulce, încât compensa accesele de furie. Ba chiar și mirosea frumos, de parcă mierea i-ar fi rămas în gură între mese.
– Fii cuminte, îi spuse doica, și mai târziu poți să te duci la săniuș cu Lada și cu Bogdan. Ai vrea?
Radu clătină din cap și buza începu să-i tremure, prevestind apariția altor lacrimi.
– Sau am putea vizita caii.
El încuviință ușor din cap, iar doica oftă de ușurare. Ridică privirea și descoperi că Lada plecase.
– Unde s-a dus?
Bogdan făcu ochii mari de teamă și nehotărâre. Deja nu știa de a cui mânie să se teamă mai tare – de a mamei sale sau de a micii Lada.
Pufăind, doica îl sprijini pe Radu de șoldul ei, astfel încât picioarele lui se legănau peste ale ei la fiecare pas. Porni pe coridor spre scările înguste care duceau spre iatacuri.
– Lada, dacă o trezești pe mama ta, va fi…
Se opri și rămase nemișcată, expresia ei înspăimântată potrivindu-se cu cea a lui Bogdan. Din salonul din partea din față a casei se auzeau voci. Voci coborâte. Voci de bărbați. Vorbind turcește, limba inamicilor lor, otomanii.
Ceea ce însemna că Vlad era acasă, iar Lada…
Doica o luă la fugă pe coridor și se năpusti în salon unde o găsi pe Lada stând în picioare în mijlocul încăperii.
– Omor necredincioși! mârâi copila, învârtind un cuțitaș de bucătărie.
– Așa faci?
Vlad i se adresă în limba sașilor, graiul cel mai vorbit în Sighișoara. Săseasca doicii era grosolană, și în vreme ce Vasilisa vorbea fluent mai multe limbi, ea nu discuta niciodată cu copiii. Lada și Radu vorbeau doar valaha.
Lada flutură cuțitul spre el ca răspuns la întrebarea pe care n-o înțelegea. Vlad ridică dintr-o sprânceană. Era înfășurat într-o mantie fină, iar pe cap avea o pălărie lucrată cu grijă. Trecuse aproape un an de când Lada îl văzuse ultima dată pe tatăl ei. Nu-l recunoscu.
– Lada! șopti doica. Vino imediat aici!
Lada stătea dreaptă, atât cât îi îngăduiau picioarele ie scurte și durdulii.
– Asta e casa mea! Eu sunt Ordinul Dragonilor! Omor necredincioși!
Unul dintre cei trei bărbați care îl însoțeau pe Vlad murmură ceva în limba turcă. Doica simți cum îi asudă fața, gâtul, spatele. Oare ar omorî un copil pentru că îi amenință? Oare tatăl ei ar îngădui? Sau pur și simplu o vor omorî pe ea pentru că nu era în stare să o țină pe Lada sub control?
Vlad zâmbi indulgent la manifestarea de curaj a fiicei sale și apoi își înclină capul spre cei trei bărbați. Cei trei îi întoarseră plecăciunea și ieșiră din încăpere, fără să o bage în seamă pe doică sau pe copilul neascultător.
– Câți necredincioși ai omorât?
Glasul lui Vlad, de data aceasta în tonurile melodioase ale limbii valahe, de sorginte romanică, era curgător și rece.
– Sute. Lada îndreptă cuțitul spre Radu, care își ascunse fața în umărul doicii. Pe ăsta l-am omorât azi-dimineață.
– Și acum ai să mă omori pe mine?
Lada șovăi, lăsând mâna în jos. Își privi lung tatăl și recunoașterea își făcu loc pe chipul ei asemenea laptelui care cada în apa limpede. Iute ca un șarpe, Vlad înșfăcă din mâna ei cuțitul, apoi o apucă de gleznă și o ridică în aer.
– Și acum, spuse el, cu chipul ei întors cu susul în jos, ai crezut că ai să omori pe cineva mai mare, mai puternic și mai isteț decât tine?
– Ai trișat!
În ochii Ladei ardea o privire care o îngrozea pe doică. Avea privire însemna rănire, distrugere sau foc. Adeseori, toate trei laolaltă.
– Am câștigat. Asta e tot ce contează.
Cu un țipăt, Lada se răsuci și își mușcă tatăl de mână.
– Pe rănile lui Isus!
O lăsă pe podea. Ea se făcu ghem, se rostogoli mai departe de el, apoi se lăsă pe vine, dezvelindu-și dinții. Doica se crispă, așteptând ca Vlad să-și iasă din fire și s-o bată pe Lada. Sau s-o bată pe ea pentru că nu reușise să o facă pe Lada supusă și docilă.
În loc de asta, el izbucni în râs.
Cartea Și mă întunec poate fi achiziționată de la: