Vannie a dat repede deoparte vasele și a instalat tabla de șah pe patul lui.
– Piesele mici din față se cheamă pioni, l-a tachinat ea. Te rog să muți unul, pentru ca eu să încep să te bat măr.
Will se concentra acum asupra jocului. Provocarea ei îi trezise spiritul competitiv și era hotărât să câștige. Uitase chiar și de sânii ei și de restul trupului ei.
Jocul era cel mai bun de până atunci. Era incredibil de strâns – mai strâns decât se așteptase Vannie, era sigur de asta – dar, în ultimul moment, printr-o mișcare pe care ar fi trebuit s-o prevadă, ea i-a luat tura cu calul. S-a lăsat pe spate într-un gest de satisfacție încrezută.
– Mi-e teamă că… e șah mat, dragul meu domn Concurent.
– Mai scutește-mă! a urlat Will, trântind tabla de joc de pe pat, de frustrat ce era.
Piesele s-au împrăștiat pe pat, pe podea și sub noptieră.
– Învinsul tipic. Masculul tipic, i-a zis Vannie. Cum crezi că se simt adversarii tăi pe terenul de fotbal?
Au râs amândoi. Apoi s-au fugărit prin cameră, culegând piesele împrăștiate: regina de sub noptieră; calul ajunsese cumva pe birou; regele sub covorul imitație orientală.
Amândoi, în patru labe, s-au întins după rege în același timp. Cotul lui Will a atins ușor pânza fină a rochiei lui Vannie; putea simți căldura pielii ei de dedesubt. Ea nu s-a dat înapoi. Și nici Will.
Dintr-odată, în cameră, fiecare sunet, fiecare mișcare s-a intensificat. I-au trecut fiori pe șira spinării și abia mai putea să respire. „Mă dorește. Aveam dreptate. Știam eu.” Vannie l-a privit îndelung în ochi. Ba chiar se holba la el. Era liniște în cameră.
Devenise conștient de ritmul sacadat al inimii lui și îi era teamă că ea ar putea auzi. El voia să-i audă inima ei.
Fără să scoată un cuvânt, Vannie i-a trecut ușor mâna peste obraji. Apoi i-a urmat linia gâtului înspre corp, i-a mângâiat mărul lui Adam. El a scos un geamăt ușor. S-a aplecat înspre el și l-a sărutat blând. Apoi a mușcat ușor din buzele lui întredeschise. Și-a pus mâinile în jurul lui, strângându-l la piept.
I-a strecurat limba în gură. Limba ei era înăuntrul lui și era tare.
– Dragul meu băiat dulce, a șoptit ea. Ești ceva ce nu s-a mai pomenit. Foarte special, Will.
Într-un final mâinile lui au găsit-o, mai întâi ezitant, ca și cum nici ele nu credeau miracolul care se întâmpla. Apoi din ce în ce mai agresiv, de-a lungul spatelui ei cu o musculatură surprinzător de bine întreținută, mângâindu-i fața, gâtul și apoi, slavă cerului, sânii aceia minunați. „Mă vrea. În sfârșit cineva mă vrea și pe mine.”
– Nu chiar așa de repede, a șoptit ea. Avem timp, conașule Will.
– Știu asta. Numai că m-am gândit mult la asta.
Ea i-a zâmbit, cu un licăr de amuzament în ochi.
– Văd că te-ai gândit serios.
Mâinile lui treceau ușor peste coapse. Rochia lui Vannie a scos un foșnet ca de electricitate statică.
Ea trăgea de propria curea, apoi l-a tras pe el și mai aproape. El habar nu avea ce se va întâmpla în continuare – ce se putea întâmpla?
Era deja mai înalt decât ea cu vreo cincisprezece centimetri și mult mai puternic, deși și ea era puternică. Mâinile ei alergau peste tot corpul lui, ajungând în cele din urmă, în pantalonii de pijama. Rochia i-a alunecat pe covor. Oare câte mâini avea? Unde învățase toate astea?
Fața și gâtul lui erau foarte fierbinți – parcă ar fi luat foc; urechile îi țiuiau asurzitor. Își simțea penisul uriaș în timp ce se freca de carnea ei cu un strigăt de bucurie. Nu știa sigur ce avea de făcut în momentul următor, dar avea să se prindă el. Era destul de deștept, exact cum bănuise ea.
Vannie s-a așezat pe pat, pe spate, goală. Și-a întins mâinile spre el. Obrajii îi erau roșii. Înfierbântați, iar lui îi plăcea imaginea asta și nu avea să o uite niciodată.
– Acum, i-a spus ea. Acum e momentul, Will.
Ea chiar voia să se întâmple. Îl dorea la fel de mult pe cât o dorea și el.
Will îi privea fața – îi studia frumoșii ei ochi căprui; apoi sânii ei care se ridicau în ritmul respirației; V-ul fantastic pe care îl descriau picioarele ei și peticul de păr negru dintre ele. Era atât de tare, că nu îi venea să creadă că ăsta era el într-adevăr. Se simțea mai puternic și mai viguros ca niciodată în viața lui. Dar ce era mai important, știa ce să facă în ce o privea pe ea. Știa pur și simplu. Instinctiv.
– Nu te grăbi, Will, i-a șoptit ea. Mai așteaptă, conașule.
– Nu-ți face griji. Nici eu nu vreau să se termine.
Când s-a terminat totuși, când ședeau întinși amândoi și îi mângâia încet părul lui blond și lung, ea i-a spus:
– Ești atât de frumos! Vei avea orice femeie vei dori vreodată. I-a zâmbit cald. Ești absolut irezistibil, Will.
Will știa asta deja. Numai că nu știa ce înseamnă exact.
„Să fii irezistibil.” Era de bine sau era ceva foarte, foarte rău?
Allan Thomas, zis și Căpitanul, părea a fi un ins obișnuit, cam ca un negustor, însă Will a înțeles că era probabil cel mai important om pe care îl cunoscuse vreodată.
La cei patruzeci de ani ai lui, Thomas era manager al echipei Hammersfield Rangers, însă umbla zvonul cum că s-ar antrena la fel de asiduu ca jucătorii săi și că oferea bonusuri oricui l-ar fi putut întrece într-un joc unu la unu. Mai umbla și zvonul că nu ar fi oferit nici un bonus până atunci.
Stătea împreună cu Will, ca niște gentlemeni în livingul casei mătușilor lui. Eleanor și Vannie plecaseră, foarte convenabil, în oraș, lăsându-i pe bărbați să vorbească despre fotbal, așa cum le place bărbaților să facă.
– Te-am urmărit jucând, Will, a zis Thomas, punând cărțile pe masă, așa cum Will se și aștepta să facă.
– Sunt foarte onorat să aflu asta, domnule, vă spun sincer.
„Pe dracu’.” Toate cluburile de fotbal din Londra trimiseseră spioni să-l vadă jucând.
– Ai talent înnăscut, trebuie să recunosc. Aș putea să te transform într-un mare jucător, dar în timp.
Will îl privea pe Căpitan calm, așa cum obișnuia să le facă aproape pe toate.
– Deja sunt un jucător foarte bun, domnule. Asta știți și dumneavoastră, altfel nu ați fi aici.
– Ai cincisprezece ani. Nimeni nu este un mare jucător la vârsta asta, ci numai un potențial jucător.
– Sunt, a răspuns Will.
– Și modest pe deasupra, s-a amuzat Thomas din toată inima.
– Nu, nu sunt modest, domnule. Ar însemna să joc teatru. Dar sunt un marcator. Nu am nici un simț deosebit al echipei și nici nu îmi pasă de altcineva din teren. Sunt un singuratic, un marcator pur și simplu. Sunt plămădit din același aluat ca Johan Cruyff, Pele, Gerd Müller. Sunt cel mai bun junior pe care l-a avut Anglia vreodată. La fel de rapid ca un profesionist și la fel de puternic. Toate ziarele o spun.
Thomas a zâmbit larg ca răspuns la îndrăzneala acestui tânăr rebel, dar mai mult de atât, zâmbea pentru că era posibil să aibă dreptate.
– Ziarele locale spun toate acestea, Will.
– Ca și The Telegraph. Ca și The Sun. Ascultați, domnule căpitan Thomas, de ce nu spuneți verde în față ce aveți de spus. Voi vreți să vin să joc pentru clubul vostru; și eu vreau să joc pentru clubul vostru. Așa că haideți să nu ne mai ascundem după deget. Cât sunteți dispus să plătiți, domnule?
– Hai, Will, încearcă să driblezi și să treci de mine. Dacă ai senzația că poți. Doar ești următorul Cruyff, nu?
Cartea De-a v-ați ascunselea poate fi achiziționată de la: