Când am ajuns la liceu, la internat, multe fete se plângeau că mâncarea nu era nici gustoasă, nici variată. Mie una mi se părea că-l apucasem pe Dumnezeu de amândouă picioarele: în viața mea, până la unsprezece ani, când am intrat bursieră – la „Elena Cuza”, liceu de renume din Craiova – nu văzusem zahăr, nu băusem lapte cu cicoare – zis cafea cu lapte – nu băusem ceai, nu mâncasem marmeladă și nici trei mese pe zi îndestulătoare, chiar de n-or fi fost ele ca la „Minerva” – cel mai luxos restaurant din oraș. Internele, care plăteau, își aduceau de-acasă cearșafuri, pernă, fețe de pernă, plapumă și alimente, potrivit unei liste care se tot lungise îndată ce pornise războiul. Și dacă nu mi-ar fi convenit ceva, tot n-aș fi cutezat să ridic glas, eu care învățam pe pomana Statului.
Doamna Seciu ne-nvățase carte cum trebuia. De la dânsa aflasem că „pin” era „prin”, că „șușaua” era „șosea”, că nu despre orice se putea spune „amară”, ci potrivit numărului și genului – „amar, amară, amari, amare”; și câte și mai câte, care mă făcuseră în stare s-ajung bursieră la liceu. Înainte de-a ne-nscrie la examenul de admitere, Taica îi rugase pe domnul colonel Iamandi și pe doamna colonel, profesoară de română și de latină, să-și dea cu părerea dacă Gelu și cu mine făcea să-ncercăm la niște licee de mâna-ntâi ori să mergem la ceva mai jos – Gelu pe la școala de meserii, eu la școala de menaj. Doamna colonel, nașa, ne-a dictat niște fraze pe care le țin minte și-n ziua de azi: „Duce-m’aș și m’aș tot duce. Aplecându-mă’n pădure după flori, mi-am pierdut batista. Dusu-s’a Domnul spre necredincioși, aceștia îndoindu-se de la’nceput de faptele și de minunile Sale ce nu s’au petrecut în față-le”. Apoi am despărțit cuvinte-n silabe cât țineau două foi de caiet. Ne-a ticluit și nașul o problemă care cuprindea cele patru operații aritmetice. La toate ne-au dat zece amândoi. N-am spus nimănui că doamna profesoară Iamandi era nașa mea sau că verii mei, Vali și Gabi, erau și ei finii familiei Iamandi. Tata, care se născuse cu tălpi plate ca ursul și din pricina asta avea mari dureri de șale încă de la tinerețe, ocrotit de colonelul Iamandi, fusese luat ca ordonanță și apoi scutit și de front, în momentul când începuse războiul. Fiii colonelului și-ai nașei se stabiliseră la București după ce terminaseră facultatea de medicină și, urmând exemplul părinților lor căsătoriți de tineri, îndată se și-nsuraseră: când intram eu în liceu, ei aveau fiecare câte un copil.
La țară era prăpăd: cotele de grâu și de porumb care se luau de la săteni, până și de la niște amărâți ca noi, cu patru pogoane, aduseseră oamenii la disperare. Se-ntâmpla, și nu o dată, ca pământul să nu dea cât cerea Statul. Ar fi trebuit să mai cumpere oamenii boabe – de unde și de unde parale? – ca să-mplinească atât cât li se cerea. Se pregătea-n felul ăsta colectivizarea. Sătui de-atâta hărțuială, de procese de sabotaj, lăsate cu ani grei de pușcărie pentru unii mai avuți, oamenilor le rămânea ori să-și pună ștreangul de gât ori să treacă la colectivă. Maica și Taica, pe care un singur gând îi unise – acela de-a ne vedea pe noi câștigându-ne pâinea la oraș – mai aflaseră un moment de înțelegere: intrarea-n colectivă de la-nceputul începutului, tot de dragul nostru, al copiilor, care altfel am fi riscat să ne pierdem bursele, ceea ce ar fi-nsemnat „adio, școală” și întorsul la sapă. Eleve bune părăsiseră internatul fiindcă părinții lor, declarați chiaburi, nu mai aveau bani de taxe. Începuseră oamenii maturi, chiar și noi adolescenții, să se uite și să ne uităm unii la alții bănuitori și temători, și să ne măsurăm fiecare vorbă. De la tanti Mița și de la unchiul Ionel aflam că a fost arestat cutare, că un proces al unei organizații „antistatale” se terminase cu pedepse de douăzeci și cinci de ani de temniță pentru participanți, spre regretul asesorilor populari că legislația nu cuprindea pedeapsa cu moartea. Printre cei condamnați se afla și tatăl a două fete, eleve strălucite la noi în liceu. Doar vârsta și inocența lor cu privire la zisul complot, precum și cumsecădenia directoarei liceului nostru le-au salvat de exmatricularea din toate școlile. „Copii, tată, țineți-vă gura că nu e de glumă cu ăștia”, își sfătuia unchiul Ionel copiii și de asemenea pe Gelu și pe mine.
În liceul meu, câteva eleve se cocoțaseră în fruntea Uniunii Tineretului Progresist, ținându-le la respect nu numai pe eleve dar și pe profesoare, dintre care cele ajunse la vârsta pensiei se consideraseră fericite de-a nu se mai vedea mereu chemate la ordine și de elevele care se plasaseră-n fruntea bucatelor și de unele profesoare care, având de acoperit, ca mâța, câte ceva din trecut, se repeziseră-n Partidul Comunist. Ca la toate schimbările, cine putea își plătea polițele, sporite cu venin acumulat conștiincios, ca tot ce ține de răutate pe lumea asta. Rodica Neagu, fiică de ofițer care luptase și-n Est și-n Vest, devenită brusc reprezentantă a poporului muncitor, a eticii și a echității comuniste, nu se lăsase până ce n-o văzuse exmatriculată din toate școlile – fiindcă numai dintr-una ce haz ar fi avut! – pe Valentina Valerian, care n-avea altă vină afară de-aceea de-a se fi plasat ca învățătură, cultură și prezență, înaintea Rodicăi Neagu, elevă bună prin ambiție și prin strădanie, în urmă însă cu pași mulți față de mintea Valentinei Valerian, care brusc devenise primejdios dușman al poporului și-al noii orânduiri. Și cum cauzelor nedrepte mulți li se alătură, tot U. T. C.-ul votase exmatricularea Valentinei Valerian, care trei ani avea să bată la toate ușile până să-și dovedească nevinovăția, fiindcă nimic nu este mai greu de demonstrat decât ceea ce n-ai făcut. Valentina Valerian se arătase întristată că numele școlii noastre fusese schimbat din „Liceul Elena Cuza” în impersonalul „Liceu teoretic nr. 1”, își exprimase părerea la ora de dirigenție, cu glas tare și pe tonul cel mai pașnic. Când vrei să îneci un câine spui că e turbat. Vorbele acestea de bun-simț o transformaseră brusc în exponentă a concepțiilor burghezo-moșierești și suita. Eu, ca țăranul, prudentă și bănuitoare, tăceam ca peștele-n baltă și mă feream de orice discuție, mereu cu nasu-ntr-un caiet sau într-o carte. Părinții mei intraseră-n gospodăria colectivă nesiliți, însă știam ce era în sufletul lor de când rămăseseră fără car și fără boi. Taica ședea cu zilele-n prag, răsucind țigară după țigară, oftând prelung, trăgându-se-ntruna de mustăți și uitând chiar să mai bea țuica de dude care-i era atât de dragă. Biata Maica intra-n casă și plângea cu suspine după sărăcia, pierdută și-aceea; sărăcia știută și moștenită, schimbată pe alta la voia președintelui colectivei, a brigadierilor, puși toți pe procopseală. Sărăcia dintâi ținea doar de voia lui Dumnezeu. Când ajungi la cheremul oamenilor îți vine să-ți iei câmpii. Văzuseră cum li se duc din bătătură car, plug, grapă și li se umpluse inima de jale; când li se luaseră boii, de s-ar fi aflat lângă o apă s-ar fi aruncat în ea, ca să nu mai știe de nici unele. Rămăseseră amândoi în poartă ca două stane de piatră. „Ne rămase bătătura pustie”, zisese Maica. „Măcar de le-ar folosi copiilor la ceva”, răspunsese Taica, uitându-se-n pământ ca și când acolo s-ar fi slobozit un mort.
Fiică de țărani colectiviști, ușor mi-aș fi aflat un loc lângă Rodica Neagu și lângă acolitele ei. Noroc că așa cum nu mă băgase-n seamă până la mărirea ei, Rodica nu mă băga-n seamă nici după. Ea avea grijă să se-nconjoare de colege cărora oricând să le poată dezgropa vreun mort, nu de una ca mine, săracă și de la țară, care odată mă puteam propti pe copitele dindărăt și să le stric toată etica timpurilor noi, de care le era plină gura. Țâșnea din ele etica asta ca bășicile de săpun. Ceva tulbure și nesănătos pătrunsese între oameni: frica unuia față de celălalt, care cerea o permanentă supraveghere nu doar asupra vorbei, dar și asupra unui gest, a unei priviri. Apăruseră și „specializări” ale unor cuvinte care înainte avuseseră înțelesuri neutre, înaintea lui 1944, verbul „a interpreta”, fără o determinare, se referea numai la actori, la instrumentiști, la cântăreți; actorii interpretau sau jucau un rol, instrumentiștii și cântăreții executau sau interpretau o piesă muzicală. Altminteri acest verb se cerea determinat de un adverb ca „tendențios, răuvoitor, greșit” etc. Înnoirea comunistă a vocabularului privase acest verb de orice determinant, încărcându-l cu un singur sens: a-i atribui cuiva intenții dușmănoase la adresa noului regim.
Socotind numărul de oameni băgați la pușcărie după instaurarea comunismului, îți puteai da seama în ce necunoștință fată de acest regim se aflau românii, începând cu politicienii Țării. Nimeni nu crezuse că un asemenea regim avea să fie altceva decât o etapă scurtă în istoria noastră, fiindcă lumea cât de cât informată nu putea concepe că Puterile Occidentale aveau să rămână impasibile față de soarta unei jumătăți de Europă, cea în care ne aflam și noi. La-nceput, lumea vorbea slobod despre ce auzea la Radio Londra și pe la Vocea Americii. Sfârșitul lui 1947 și abdicarea „stimulată” a Regelui fuseseră un semnal de alarmă pentru credulii de români, fără să le folosească însă la nimic, fiindcă planul bine întocmit de decapitare a vârfurilor intelectuale, politice și a oricărui potențial opozant față de regim avea să-și urmeze nestingherit cursul. Mă miram cât de puțin informați despre acest regim erau unii oameni de la care ai fi avut niște pretenții. Taica povestea cum înaintea lui ’38, când desființase Carol al II-lea Parlamentul, el, Taica, în ziua alegerilor se ducea pe câmp sau în pădure, numai ca să nu meargă la urne. Cum venea careva de pe la vreun partid să-l momească să voteze cu partidul ăla, Taica îi spunea: „Bă, băiete, eu nu vreau să mă pun bine cu nimeni, dar nici rău. Că oricine-o veni, eu tot cu sapa am să dau și de procopsit nu mă mai procopsesc. Ce mi-e dracu’, ce mi-e tac-su”. „De-aia nu s-a ales nimic de capu’ tău mă, Vasile. Că nu știi s-alegi ce e bun”. „De-aia”, răspundea Taica, dând din cap a pagubă, lăsându-l pe agentul electoral în poartă. Alde Bârsan, vecinii noști, în ’44 abia-i așteptau pe ruși, fiindcă auzise Bârsan că o dată cu ei avea să-nceapă o viață nouă pentru țărănime, „de-o să bem și noi cafea cu lapte, ca boierii”. Când pentru cote li se lua și pleava de pe arie, când plecau femeile de la mașina de treierat, jelindu-se ca după mort, Taica-l întrebase o dată pe Bârsan: „Cum fu, bă, Ioniță, cafeaua cu lapte a de dimineață?”. Bârsan nu mai lăsase sfânt din călindar neînjurat, ca și pe cel care-i spusese gogoașa cu cafeaua cu lapte, el cu tot neamul lui. Se lăsaseră ei păcăliți oameni trăiți la oraș, oameni cu carte și să ne fi mirat de unul de-ai noștri care nici în tren nu se urcase vreodată? Până-n ’44 era bine să fi fost bogat și să se fi știut că erai bogat. După, venise moda să faci pe săracul și când nu erai. Noi eram săraci de când ne știam. În liceu, externele se-mprieteneau ele-ntre ele, ținând seama din ce familie se trăgea fiecare. Și-n internat se grupau fetele după condiția lor socială. Caietele mele circulau în toată clasa, dar asta nu însemna că eram acceptată ca relație socială. În opt ani de internat, nimeni nu m-a invitat o singură dată acasă ori la o plimbare în oraș. Iar eu urmam întocmai sfaturile Maicăi: „Maică, nu vă băgați în sufletul nimănui, nu căutați să ieșiți ca păduchele-n frunte, nu vorbiți ne-ntrebați. Că dacă e ceva de capul vostru o să se vadă”.
Deși erau fete cu nasul pe sus și între externe și între interne și oricât învățam eu, n-aveam să le-ajung din urmă la conversație pe colegele care vorbeau franțuzește acasă, ori la germană pe acelea crescute cu guvernantă, profesoarele mă prețuiau pentru strădania mea de-a ști tot ce ne învățau dumnealor; nu uitau că eram țărancă și cu mamă analfabetă.
Noul regim, care aparent era pus să-i ridice pe cei săraci, nu m-a convins să mă manifest în vreun fel. Urmând principiile Maicăi, omului îi trebuie un timp până să-ți descopere meritele, însă în fruntea bucatelor nu te pot împinge decât orgoliul și datul din coate. Eu nu doream să-mi știe nimeni de frică și nici să iau cuiva ochii; eu voiam doar s-ajung să-mi câștig pâinea cât mai repede. Felul în care pretinșii oameni ai noului regim încercau să se impună, și anume prin teama semănată ca buruiana rea în sufletul celorlalți, m-a făcut să mă țin de-o parte, în rezerva mea țărănească, plină de bănuieli față de toți și de toate.
Nu puteam spune că liceul îmi adusese fericirea și că nu simțeam deosebirile dintre mine și fetele de la oraș, dar nici nu-mi pricinuise niciodată spaimă. Noul regim, fără să mă fi amenințat cu vreun lucru anume, totuși mă făcuse s-aștept cu nerăbdare să termin liceul, în speranța de-a merge-n altă parte în care măcar să nu mai fi știut despre nimeni nimic și să nu fi fost martora atâtor întoarceri de cojoc, atâtor păreri schimbate după cum bătea vântul. Daisy Jitianu, ai cărei părinți avuseseră fabrică, acuma trup și suflet cu Neagu Rodica, îmi spusese, într-o zi, văzându-mă posomorită: „Ce ai, dragă, de ești atât de pleoștită, de parcă cine-știe-ce averi ai fi pierdut?”. „Am pierdut toată averea: patru pogoane de pământ, carul și boii. Săracul când pierde, pierde tot; bogatului tot îi mai rămâne câte ceva”.
Daisy, nefiind proastă, pricepuse că pe sărac îl doare mai rău când își pierde sărăcia decât pe bogat când își pierde bogăția. Pricepuse și avusese buna-cuviință să nu mă spună Rodicăi Neagu. Altminteri, deși nu însemnam o concurentă pentru Rodica Neagu, riscul de-a mă fi văzut dușman de clasă, ori măcar retrogradă în concepții nu era exclus.
O dată, fiind și eu de față, Rodica bătuse șaua ca să priceapă iapa. „E multă lume care nu-și dă seama că dacă-n țara noastră nu s-ar fi instaurat regimul comunist, singurul regim democratic, ar fi păscut vacile în loc să-nvețe carte”. „Eu am intrat în liceu în 1943”, m-am trezit eu spunând, fără a mă adresa cuiva anume. Rodica tăcuse și-nghițise. Din acel moment ocoleam pe cât se putea să mă mai aflu-n aceeași încăpere cu ea și dădeam har Domnului că eram la clasa B și nu la A, ca să nu fi avut cum s-o evit.
Când începe să-ți fie teamă de semeni și când trebuie să-ți cântărești fiecare cuvânt – fiindcă marea primejdie o reprezintă cuvintele, primejdie mai mare și decât faptele – chiar dacă ești tânăr, bucuria vieții – dacă există – se-ntunecă. Sărăcia, când nu te afli numai printre săraci, te face să te simți umilit în fiecare clipă. Ciorapii de mătase „Mica” și cei de mătase naturală „Adesgo 2X” începuseră să fie-nlocuiți de cei de nylon, veniți din Occident, unii mai plini – trotteur, alții ca din fir de păianjen, ziși crystal. Eu tot cu singura mea pereche de ciorapi de bumbac în dungulițe, nemercerizat, umblam de toamna până primăvara, când îi înlocuiam cu o pereche de șosete gri, cadou de la tanti Mița care, pe lângă uniformă, îmi cususe și o rochie, pepit negru cu vișiniu, de stambă luată pe cartelă. Dintr-o manta a neicăi Ionel, întoarsă pe dos, mătușă-mea se milostivise și de-un palton care, în loc de vatelină, avea o mesadă de molton, prinsă-n nasturi, care primăvara și toamna era scoasă și pusă la păstrare.
Cartea De-Amor, De-Amar, De Inimă Albastră poate fi achiziționată de la: