Pomii dăinuiau de o veșnicie. Crengile fragile, asemenea sticlei subțiri, scârțâiau sub greutatea noastră. M-am răsucit cu grijă, căci nu trebuia să rănesc copacul. Mi-am pus piciorul drept pe creanga următoare, trăgând ușor stângul după el. În cele din urmă, mi-am găsit o poziție de lucru sigură, incomodă, dar stabilă. De aici, ajungeam la florile cele mai de sus.
Recipientul mic de plastic era plin de aurul turnat, măsurat și împărțit cu precizie, în cantități fixe, fiecăreia dintre noi, la începutul zilei de lucru. Imponderabilă, încercam să transfer cantități invizibile din recipient spre pomi. Fiecare floare trebuia polenizată cu micuța pensulă din pene de găină, de la găini crescute tocmai în acest scop. Orice alte pene artificiale din fibră de sticlă nu s-au dovedit a fi nici pe departe la fel de eficiente. S-au făcut, iar și iar, nenumărate testări, că doar aveam destul timp la dispoziție în districtul meu, unde tradiția era păstrată de peste o sută de ani. Albinele dispăruseră deja în anii 1980, dinainte de Colaps, fiind ucise de stropirea pomilor. După câțiva ani, când s-a renunțat la stropit, albinele au revenit, însă polenizarea artificială era deja pe rol, iar rezultatele erau net superioare, în ciuda faptului că activitatea necesita extrem de mulți oameni și multe mâini. Și-apoi, când a venit Colapsul, districtul meu a avut cel mai mult de câștigat în contextul concurenței. S-a dovedit a fi în avantajul nostru să fim noi țara care a poluat cel mai mult. Am fost prizonierii poluării și, prin urmare, am fost și primii la polenizarea manuală. Am fost salvați de un paradox.
M-am întins cât de mult am putut, fără să ajung însă la floarea cea mai de sus. Era cât pe ce să renunț, dar știam c-aș fi fost penalizată, așa c-am mai încercat o dată. Ni se scădea salariul dacă foloseam mult prea repede polenul din cutie. Sau dacă foloseam prea puțin. Rezultatul muncii era invizibil. Când, la sfârșitul zilei, ne dădeam jos din pomi, nu era nimic altceva care să dovedească strădania zilei în afară de cruciulițele desenate cu creta pe trunchiurile pomilor, de preferat patruzeci de cruciulițe în fiecare zi. Abia odată cu venirea toamnei, când copacii erau încărcați de fructe, devenea limpede unde se muncise bine. Dar, până atunci, nimeni nu mai ținea minte cine și ce pomi polenizase.
Azi fusesem repartizată pe parcela 748. Din câte? Nu știam. Noi eram una dintre sutele de echipe. În uniformele de lucru bej, ne confundam cu pomii. Și noi eram la fel de înțesate ca florile. Niciodată singure, mereu laolaltă aici sus, în pomi, sau mergând de-a lungul făgașului lăsat de roți, ce ducea de la o parcelă la alta. Abia între pereții apartamentelor noastre mici puteam fi noi înșine, timp de câteva ore scurte. Pentru că, altfel, întreaga noastră viață se derula afară.
Era liniște deplină. Nu aveam voie să vorbim în timp ce lucram. Singurele sunete proveneau de la mișcările noastre în pomi, câte o ușoară voce dreasă, câte un căscat când și când, foșnetul hainelor noastre de lucru atingând trunchiurile pomilor. Și, uneori, acel sunet pe care am învățat noi, toate, să-l detestăm – cel al unei crengi care trosnește, sau, în cel mai rău caz, se rupe. O creangă ruptă însemna fructe mai puține, dar mai ales încă un motiv să ni se scadă din salariu.
În afară de aceste sunete seauzea doar vântul care trecea printre crenguțe biciuind florile, lunecând prin iarba de pe pământ.
Vântul sufla din sud, dinspre pădure. Era un vânt întunecat și sălbatic pentru pomii fructiferi înfloriți și albi, care nu înfrunziseră încă. În câteva săptămâni însă, pădurea avea să se transforme într-un zic verde viguros. N-am fost niciodată în pădure, nu aveam nimic de lucru acolo. În schimb circula zvonul că și pădurea urma să fie tăiată, iar terenul, replantat cu pomi fructiferi.
O muscă veni zumzăind dintr-acolo. Era o priveliște rară. Trecuseră multe zile de când nu mai văzusem o pasăre. Și ele se împuținaseră. Vânau puținele insecte care mai rămăseseră și care flămânzeau, ca de altfel tot restul lumii.
Dintr-odată, un sunet tăios întrerupse tăcerea. Fluierul din baraca șefilor, semnalul celei de a doua și ultime pauze. Atunci, am simțit brusc cât de tare mi se uscase limba.
Eu și tovarășele mele de muncă, asemenea unei mase compacte, ne-am prelins din pomi, coborând pe pământ. Celelalte femei se și puseseră pe sporovăit, o pălăvrăgeală cacofonică declanșată de îndată ce le era permis, ca la o apăsare de buton.
Cartea Istoria albinelor poate fi achiziționată de la: