Luni întregi se scurseră… Dacă cititorul n-are nimic împotrivă, vom trece peste acest interval de timp. Și îl vom ruga pe cititor să intre cu noi într-una din fortărețele regale ale cărei turnuri masive, formidabile, teribile, păzitoare a unor sângeroase amintiri, sumbre evocatoare de fantome, dominau mlaștinile și lacurile ce se întindeau la nord-est de Paris. Această fortăreață se numea Temple.
Luni întregi, deci. se scurseră din noaptea în care Marie se căsătorise cu Renaud, până în ziua în care urmând un temnicer – brută indiferentă ce fluiera printre dinți un cântec de vânătoare – vom coborî pe o scară de piatră enormă, care se înfunda la intrarea în pământ. Aerul devenise mai greu, întunericul se mărește, sus e splendoarea soarelui de iunie, aici e noaptea glacială unde plutesc aere puturoase, unde trăiesc bestii de pe alta lume.
Temnicerul, prevăzut cu un felinar, străbate un culoar strâmt și lung deschide o ușă, blestemând broasca care rezista și depuse într-un colț al celulei o carafă plină cu apă și o pâine. Apoi el plecă ducând carafa goală. Pâinea și apa pe care le adusese erau rația pe două zile a prizonierei.
Și această prizonieră era Marie.
Ochii săi aveau fixitatea disperării. Obrajii îi erau istoviți, sărmanul ei trup era slăbit grozav. Tenul ei căpătase o culoare cadaverică. Ea se băgase în colțul cel mai depărtat al celulei, cu coatele pe genunchi, cu bărbia în piept și se gândea la lucruri de o nemaipomenită tristețe. Câteodată un tremur… o zguduia. acest fel de uimire amestecata cu suferință și bucurie dovedea ceea ce mai spera ea! Aștepta sosirea pe lume a ființei iubite atât de mult de pe acum, când încă nu venise pe lume. Se ridică și făcu, cu ezitare, câțiva pași.
Apoi, când această uimire trecu, ea își reluă locul și posomorâta ei reverie. Mereu aceleași triste amintiri. Mereu evocarea acestor șapte luni trecute care-i apăreau în fața ochilor estompate însă de umbrele trecutului. Ce? Ea este aceea care se află aici? Ea s-a trezit, într-o noapte, în fața a două figuri convulsionate de pasiune? Ea a fost condusă într-o casă misterioasă, unde, timp de zece zile, când la o oră, când la alta, pe lumină sau în întuneric a trebuit să respingă nenumărate atacuri ale unuia sau celuilalt dintre bestii?… Da, ea era! A fost curajoasă! Cât de viu i-a fost sufletul și cât de viguros corpul. Cum a știut ea uneori cu un gest și alteori cu un cuvânt să gonească omul aplecat asupra ei, câteodată fricos și violent și câteodată hohotind și târându-se în genunchi… Și asta pentru că mai spera. Aștepta întoarcerea soțului ei. Renaud spusese, Renaud, îi repetase la fiecare moment: „Peste douăzeci de zile, precis, mă vei revedea”.
După încercarea cu viclenia, cu forța, cu promisiuni, cu amenințări, la sfârșitul zilei a zecea cei doi frați veniră împreună în camera ei.
Francois scrâșni, privind-o în ochi.
– Ești acuzată de magie. Ești acuzată de a fi citit o scrisoare fără s-o scoți din plic, în plină noapte. Ești acuzată de a fi vorbit cu o ființă invizibilă, de esență demonică, fără îndoială. Vei fi închisă în fortăreața Temple și procesul d-tale va începe. Vei fi condamnată și arsă de vie.
Apoi continuă Henri:
– Afară de cazul că ai vrea să scapi de acestea toate. Iți oferim libertatea, bogăția, viață fericită și fastuoasă. Vei fi o femeie importantă și lumea întreagă ți se va prosterna…
– Conduceți-mă la temniță! răspunse Marie.
Cei doi prinți se retraseră. Un ceas mai târziu, mai mulți oameni în negru, urmați de câțiva arcași, intrară în camera ei și o interogară; apoi fu condusă la Temple pe jos, printre urletele mulțimii care striga „Moarte vrăjitoarei”.
Marie intră în temnița ei fără frică, fără nedumerire. Ea numără zilele care o despărțeau de reîntoarcerea lui Renaud. Peste zece zile va fi aici! Nimic nu va putea împiedica, ca peste zece zile, Renaud să fie în brațele mele, aici, chiar în această temniță, ale cărei porți el mi le va deschide.
Ziua atât așteptată, ziua indicată de Renaud se apropia în sfârșit. Ea număra: duminică se împlinea termenul și aștepta cu ușurință. Abia sâmbătă păru ceva mai nervoasă.
Dar când simțea groaza urcându-i-se în inimă, închidea ochii și asculta vocea lui Renaud și auzea clar cum acesta îl spunea: peste douăzeci de zile, precis…
Duminica, de când auzi prin zgomote îndepărtate că ziua începea, se așeză, palpitând toată, lângă ușă și așteptă. Ceasurile treceau. La început ea aștepta cu răbdare; apoi, un fel de frământare începu s-o cuprindă puțin câte puțin… Seara temnicerul veni să-i aducă hrana pentru două zile o cană de apă și o pâine. Marie nu dădu nici o atențiune acestui om. De când deschisese ușa, ea nu-l privise nici o singură clipă. Știa precis că nu e Renaud acela care va intra. Nu mânca nimic, în așteptare. Continua să stea, lângă ușă, în picioare și să aștepte. Câte odată murmura:
– Ce lungă e Duminica aceasta. Parcă nu se mai sfârșește. Și nu se sfârșește pentru că el n-a venit încă!
O copleșitoare oboseală, care o cuprindea în momente foarte îndelungate, o obliga să se reașeze în colțul ei. Dar imediat se ridica și își relua locul lângă ușă. Ii era imposibil să numere ceasurile care se scurgeau. Nu atinsese, în acest timp, nici o fărâmă din pâinea sa; numai setea o tortura și pe când se ducea să mai soarbă o înghițitură, Marie văzu că în carafă nu mai e nici un strop de apă.
– Cum am putut să beau atâta? se întrebă ea.
În momentul în care-și punea această întrebare, ușa se deschise și temnicerul reapăru cu felinarul său în mână; aducea o carafă plină și o pâine: rația pe două zile. Asta o uimi. Ea nu adresase încă niciodată cuvântul acestui om. Dar, acum ea nu se putu împiedica să întrebe:
– Îmi aduceți de două ori pe zi de mâncare?
– Cum, de două ori? zise temnicerul stupefiat.
– Desigur. Mi-ați adus și azi dimineață pâinea și cana cu apă…
– Iată, își spuse bătrânul paznic, și asta a înnebunit. Toți înnebunesc aici…
Și porni spre ușă. În clipa când s-o închidă, însă el șopti:
– Ți-am adus rația de pâine și apă duminică seara.
– Duminică seara? Ei, și?
– Ei și astăzi continuă temnicerul, e marți seara.
Poarta se închise aspru. Marie, fără un singur cuvânt, căzu pe spate, cutremurată. De duminică dimineața și până marți seara ea rămăsese lângă ușă, fără să mănânce, fără să ațipească, aproape tot timpul în picioare.
Cartea Nostradamus, regele întunericului poate fi achiziționată de la: