Al lu’ Parizianu râse batjocoritor, se sculă de la masă și le plăti consumația, le puse apoi mâinile pe umeri, îl rugă pe Nilă să aibă grijă de tatăl său, să-l ia să doarmă cu el și fără să le mai adreseze vreun cuvânt ieși din cârciumă și îi lăsă acolo să stea mai departe și să se îmbete toți patru pe cont propriu… Poate că tatălui său o să le spună cei trei, ce se întâmplase totuși între ei și Moromete, de plecase unchiul său în aceeași seară îndărăt…
Se dădu jos și o luă spre Belvedere. Pe-aproape se afla clădirea marelui cotidian în redacția căruia fusese angajat de curând, de către chiar directorul și proprietarul ziarului, stârnind neîncrederea celor care, pentru a fi acolo unde acest tinerel ajunsese dintr-o dată, le trebuise ani lungi de ucenicie și corvoadă: ce-o să facă, rânjiseră ei fără prietenie, cum o să se descurce? Fiindcă nimeni n-avea chef să-l învețe sau să-l cruțe. Nimeni nu știa însă că imediat ce al Iu’ Parizianu părăsise spațiosul birou al patronului acesta își chemase imediat secretara:
– Să vie la mine Niki Dumitrescu.
Era secretarul general de redacție, un ins scund și corpolent, fără să fie obez, cu o expresie liniștită și inteligentă pe chipul lui de asemenea rotund, fără să fie gras.
– Niki, îl luase imediat în primire patronul ridicându-și în sus enormele sale sprâncene țigănești, am trimis la tine un băiat neîmbrăcat, neîncălțat și nemâncat, dar care… Nu mă întreba ce impresie mi-a făcut fiindcă n-am timp să-ți răspund… Uite aici un ajutor pentru el, încasează suma de la casierie și fă ceea ce știi că e în obiceiul meu să fac în asemenea rarisime împrejurări. Dă-i restul de bani să-i ajungă până la prima chenzină și ia-l cu dumneata și învață-l ce este un ziar, cum se scrie și cum se tipărește. Nu-l pune pe el să scrie nimic, asta am s-o fac eu însumi, la timpul potrivit… Până atunci să n-aud de el, fiindcă înseamnă că o să aud de rău, strigase deodată patronul, și vinovat vei fi dumneata, și nu el, fiindcă nu mi-ai luat în serios recomandarea și nu te-ai ocupat de el cu toată sinceritatea și toată căldura.
– E în regulă, domnule director, șoptise secretarul general de redacție uitându-se direct în ochii patronului, nu înainte de a lăsa să se scurgă câteva clipe lungi până să răspundă. Nu era o glumă! Se gândea! Se întâmplase ceva între acel tânăr și patron și nu intra în discuție să pună la îndoială revelațiile sale, tocmai el, Niki Dumitrescu, care nu numai că îl admira, asemeni sutelor de mii de cititori care îi urmăreau articolele de pe prima pagină, dar îi era și devotat în adâncul sufletului, fiindcă într-un fel asemănător procedase și cu el cu mulți ani în urmă și îl ajutase să ajungă mâna lui dreaptă în redacție.
– E în regulă, repetase, vă promit că nu veți mai auzi nimic despre el decât atunci când veți considera că vă va fi util. Și atunci veți găsi în el omul pe care l-ați descoperit, gata să facă ceea ce o să-i cereți.
În acest timp, cât vorbise, secretarul general de redacție văzuse cum patronul își desface cravata sa de mătase de la gât și o aruncă pe birou. „Da, gândi el, iată, același gest…” – Dă-i asta din partea mea…
Și ochii patronului se holbară spunând aceste cuvinte. Imediat, ca la un semnal, celălalt se ridicase în picioare: asta era semnificația acelei uitături: că tot ceea ce trebuia spus se spusese și că omul sau colaboratorul din fața lui trebuia să se ridice și să plece. Niki Dumitrescu băgase cravata în buzunar și se înclinase.
Ieșise apoi și o luase pe un culoar lung și într-adevăr în dreptul ușii care se afla la același etaj cu direcția și redacția politică îl aștepta un tânăr care arăta chiar așa cum spusese patronul său, nu atât neîmbrăcat și neîncălțat, era slab, cu fața măcinată și cu o neliniște adâncă în privirea lui matură (ai fi zis că arăta de treizeci de ani și nu de nouăsprezece câți avea).
– De ce stai aici? Hai înăuntru, îi spuse Niki Dumitrescu cu un glas șoptit, familiar și aproape frățesc (trebuia să-i alunge neliniștea: patronul îl angaja).
Îi deschise o ușă și îi făcu semn cu mâna să intre, în birou se așeză și continuă cu același glas ca și când ei doi s-ar fi cunoscut demult și acum se revedeau și Niki era uimit:
Ce e cu părul ăla de pe cap? Du-te și te tunde colea la colț. Uite așa ca mine să arăți, ca un bărbat, nu ca o fată. Ai bani?… N-ai, du-te și mănâncă și întoarce-te aici, că avem treabă. Unde stai? Ai casă?
Nu, răspunse al Iu’ Parizianu.
– Unde dormi?
Am un văr care e portar într-un bloc, pe C. A. Rosetti…,
– Dormi pe jos?
Nu chiar. Ne înghesuim…
– O să vină și casa la rând. Cel mai bine e să-ți iei o garsonieră mobilată, o să te coste mult, dar nu merită să faci economie la bani și să stai într-o chichineață. Nu-ți merge gândul bine decât într-o cameră bună, asta e teoria mea… Ia pentru moment mia asta și du-te și fă ce ți-am spus. Te întorci peste două ceasuri aici la mine în birou, fiindcă trebuie să mergem pe urmă undeva.
Al Iu’ Parizianu gândea: „Eu nici nu știu cine e acest om, dar trebuie să fac tot ce-mi spune el. Mă tratează ca pe-un „orfan sau ca pe-un ucenic, dar nu sunt oare și una și alta?” Și ieșise și se întorsese peste două ceasuri. I se vedeau vinele gâtului și urechile, deși nu era nimic mare la el, nici urechile, nici gâtul. Dar Niki Dumitrescu arăta mulțumit când îi aruncă o privire și îl văzu cât de golaș arăta acum, în timp ce al Iu’ Parizianu gândea: „Asta e un om serios, sau care nu prea ara simțul umorului (nu vede cât de urât arăt…)”.
Nu, Niki Dumitrescu nu găsea că băiatul arăta caraghios. îl luă de braț și ieșiră imediat pe Calea Victoriei, ca doi vechi prieteni, care se bucură că sunt împreună și care vorbesc puțin: plăcerea era că mergeau unul lângă altul, nu prea grăbiți, cu un scop pe care îl știa numai unul, dar pe care avea să-l afle curând și celălalt, în. dreptul „Galeriilor Lafayette” se opriră și cel mai mic de statură, dar cu mersul mai sigur, de bucureștean și care își cunoaște de mic străzile și marile magazine ale orașului său, îl luă de braț și intră cu el înăuntru. Urcară la un etaj prin mulțimea care se înghesuia peste tot și în dreptul unui raion Niki Dumitrescu se adresă vânzătoarei:
– Vă rog să vedeți ce număr poartă domnul la gât și să ne dați o jumătate de duzină de cămăși, de toate modelele…
Și în timp ce vânzătoarea îi servea, cel mai scund de statură o interoga: cutare lucruri de lenjerie avea? Dar cutare? Și plăti și o luă înainte, spre alt etaj, unde al Iu’ Parizianu încercă un costum nou, pantofi în picioare, un palton, o căciulă și până și mănuși… Oricât se străduia să arate că e stăpân pe sine, se vedea cât e de fericit… Nu fiindcă i se cumpărau toate acele lucruri, ci fiindcă i se dovedea în felul acesta că i se pregătește ceva decisiv în viața lui: intra undeva, într-o familie necunoscută dar puternică, de a cărei existență își lega soarta. Nu avea îndoieli: fusese primit pentru ceea ce știa că e el și nu din întâmplare sau dintr-o greșeală… Se întâmplase această minune…
– Ei bravo, îi zise apoi protectorul său în stradă fără să-l bată pe umeri, deși al Iu’ Parizianu avea exact expresia stingherită a celui care se așteaptă tocmai la un gest de acest fel. Dar gestul nu fu făcut; o expresie liniștită de respect se citea pe chipul celuilalt. Acuma, continuă el, ai să pleci să te îmbraci cu toate astea și să te obișnuiești cu gândul că ești angajatul ziarului nostru. Ți s-a dat un avans din salariu, iată și restul, și uite și adresa mea (și îi dădu o carte de vizită). Vino diseară pe la mine, luăm masa împreună și stăm de vorbă să ne cunoaștem… Acum, mai zise acest om scund, o să te duc acasă, fiindcă n-ai să poți face un pas cu toate chestiile astea în brațe.
Și luară un taxi. La coborâre, ziaristul scoase din buzunar o cravată de culoare verde și i-o dădu spunându-i și din partea cui venea. Era ca un talisman: Niki îi ură noroc…
Cartea Delirul poate fi achiziționată de la: