A doua zi, după-amiază, m-am dus din nou s-o văd pe Miss Barkley. Nu era în grădină, așa că m-am îndreptat către intrarea laterală a vilei vinde trăgeau ambulanțele. Am intrat și am văzut-o pe infirmiera-șefă, care m-a informat că Miss Barkley e de serviciu. „știți, e război”.
I-am spus că știu.
– Dumneata ești americanul înrolat în armata italiană? Mă întrebă ea.
– Da, Ma’am.
– Cum s-a întâmplat că ai făcut una ca asta? De ce nu te-ai înrolat în rândurile noastre?
– Nu știu. Acuma n-aș putea să mă înrolez?
– Acuma cred că nu. Dar, spune-mi, de ce te-ai înrolat în armata italiană?
– Eram în Italia, vorbeam italienește.
– Aha, făcu ea. Și eu învăț italiana. E o limbă frumoasă.
– Cineva mi-a spus că se poate învăța în două săptămâni.
– A, eu una n-am s-o învăț în două săptămâni. Studiez de câteva luni. Dacă dorești s-o vezi poți veni după ora 7. Atunci va fi liberă. Dar te rog să nu aduci, cu dumneata o droaie de italieni.
– Nici chiar de dragul frumoasei lor limbi?
– Nu. Nici chiar de dragul frumoaselor lor uniforme.
– Bună seara.
– A rivederci tenente!
– A rivederla.
Am salutat și am plecat.
Era imposibil să saluți un străin pe italienește fără să te simți stânjenit. Saluturile italienești nu mi s-au părut niciodată făcute pentru export.
Ziua fusese foarte caldă. Mă plimbasem în susul fluviului până la capul de pod de la Plava. De acolo avea să se dezlănțuie ofensiva. Anul trecut nu se putuse înainta de cealaltă parte a fluviului fiindcă nu exista decât un singur drum de la defileu la podul de vase și pe o distanță de aproape, o milă drumul era sub focul mitralierelor și al tunurilor. Pe de altă parte, nu era nici destul de larg ca să permită transportul celor necesare dezlănțuirii unei ofensive și austriecii puteau să-l transforme într-un abator. Italienii trecuseră însă fluviul și își desfășuraseră forțele în așa fel încât ocupau pe malul austriac un front care se întindea, pe o lungime de vreo milă și jumătate. Era o poziție afurisită și austriecii n-ar fi trebuit să-i lase s-o păstreze. Cred însă că era vorba de o înțelegere reciprocă, deoarece austriecii dețineau și ei un cap de pod ceva mai jos pe râu. Tranșeele lor se cățărau pe coastele dealului la numai câțiva metri de liniile italiene. Pe acele locuri se ridica altădată un orășel, acuma însă nu mai rămăseseră decât niște dărâmături. Se mai vedeau rămășițele unei gări, și un pod distrus care nu putea, fi folosit deoarece, era în bătaia artileriei.
Am mers de-a lungul drumeagului care cobora spre fluviu, am oprit mașina la postul de prim-ajutor aflat la poalele dealului, am trecut podul de vase care era ferit de un grumaz de munte și m-am strecurat prin tranșee, pe după creasta dealului, spre ruinele orășelului. Toți oamenii erau în adăposturi. Rachetele luminoase, rezemate pe suporturile lor, stăteau gata să fie lansate pentru a cere ajutorul artileriei, sau pentru a semnaliza în caz că liniile telefonice ar fi fost tăiate. Peste tot domneau liniștea, căldura și murdăria. M-am uitat spre liniile austriece prin rețeaua de sârmă ghimpată. Nu se zărea nici un om. Am intrat într-unul dintre adăposturi, unde am băut un păhărel cu un căpitan pe care-l cunoșteam și m-am întors, trecând din nou peste pod.
Se lucra la terminarea unui drum nou, mai larg, care trecea peste multe și cobora în zigzag spre pod. Când drumul avea să fie terminat, ofensiva avea să înceapă. Cobora printre copaci, cotind într-o parte și într-alta. Scopul era ca spre front totul să fie transportat pe drumul cel nou, iar camioanele și furgoanele goale, precum și ambulanțele încărcate cu răniți și întreaga circulație spre spatele frontului să fie dirijate spre drumul cel îngust și vechi. Postul de prim-ajutor era pe malul austriac al fluviului, sub buza dealului, și brancardierii trebuiau să-i treacă pe răniți peste podul de vase. Același lucru avea să se întâmple și când avea să se pornească ofensiva. Pe cât putui să-mi dau seama, în locul în care ajungea pe teren plat, drumul cel nou era expus loviturilor artileriei austriece pe o distanță de aproape o milă. Istoria asta putea să se transforme într-o curată nenorocire. Găsii însă un loc în care mașinile s-ar fi putut refugia după ce-ar fi trecut de porțiunea asta periculoasă a drumului și unde răniții care aveau să fie aduși pe podul de vase ar fi putut aștepta. Aș fi vrut să trec cu mașina pe drumul cel nou dar nu era încă gata. Părea să fie destul de larg și făcut cu pricepere, având pante nu prea repezi și cotiturile prin luminișurile pădurii de pe coastele muntelui; cotiturile arătau de-a dreptul impresionante. Pentru mașinile cu frâne solide de oțel nu era nici un pericol și oricum la coborâre n-aveau să aibă nici o încărcătură. M-am întors cu mașina pe drumul cel îngust.
Doi carabinieri mă opriră. Un obuz căzuse pe șosea și în timp ce stăteam acolo mai căzuseră alte trei obuze ceva mai departe. Erau proiectile de 77 care treceau șuierând prin aer și explodau cu un zgomot asurzitor și cu o flacără fulgerătoare, împrăștiind apoi un nor de fum cenușiu care se târa pe drum. Carabinierii ne făcură semn că putem pleca. Trecând pe locurile în care explodaseră obuzele, am ocolit gropile și am simțit în nări mirosul de explozibil, de pământ și de pietriș răscolit și de cremene făcută pulbere. M-am întors la Gorizia, la vila în care locuiam și apoi, așa cum am mai spus, m-am dus s-o văd pe Miss Barkley care era de serviciu.
Seara am mâncat foarte repede și m-am îndreptat spre vila în care era instalat spitalul britanic. Clădirea era cu adevărat frumoasă și mare, cu un parc plin de copaci falnici. Miss Barkley ședea pe o bancă în grădină, împreună cu Miss Ferguson. Păreau să se bucure că mă văd, și, după câteva minute, Miss Ferguson se scuză și plecă.
– Vă las, spuse ea. Văd că vă înțelegeți foarte bine și fără mine.
– Nu pleca, Helen, zise Miss Barkley.
– Trebuie să plec. Am de scris niște scrisori.
– Noapte bună, i-am spus eu.
– Noapte bună, Mr. Henry.
– Vezi să nu scrii lucruri care să dea de furcă cenzurii.
– N-avea nici o grijă. Scriu numai cât de frumoase sunt locurile de pe aici și cât de viteji sunt italienii.
– În felul ăsta să știi c-ai să fii decorată.
– Ar fi foarte frumos. Noapte bună, Catherine.
– Vin și eu imediat, zise Miss Barkley.
Miss Ferguson dispăru în întuneric.
– E drăguță, observai eu.
– O, da, e foarte drăguță. E infirmieră.
– Dumneata nu ești infirmieră?
– O, nu. Sunt ceea ce se numește o soră V. A. D.18 Lucrăm din greu dar nimeni n-are încredere în noi.
– De ce?
– Nu au încredere în noi când nu se întâmpla nimic. Dar când e într-adevăr de lucru au.
– Care e deosebirea?
– O infirmieră e aproape ca și un doctor. Nu-i așa de ușor să fii infirmieră. Ca să fii soră V. A. D. E mult mai simplu.
– Înțeleg.
– Italienilor nu le place ca femeile să lucreze atât de aproape de linia frontului. Așa că avem un regim deosebit. Nu ieșim deloc din spital.
– Totuși, eu pot veni aici.
– O, da. Nu suntem la mânăstire.
– Ce-ar fi să nu mai vorbim despre război?
– E foarte greu. N-ai cum să nu vorbești.
– Totuși, să nu mai vorbim despre asta.
– Bine.
Ne uitarăm unul la celălalt în întuneric. Mi-a părut; foarte frumoasă și am luat-o de mână. Ea nu mă opri și atunci ținând-o de mână am îmbrățișat-o.
– Nu, zise ea.
Eu însă nu mi-am retras brațul.
– De ce nu?
– Nu.
– Ba da. Te rog.
M-am aplecat în întuneric să o sărut și deodată îmi trecu prin fața ochilor, ca un fulger, ceva care-mi biciui obrazul. Mă pălmuise pe obraz cu putere. Mă lovise peste nas și peste ochi și din cauza reflexului îmi dăduseră lacrimile.
– Îmi pare rău, zise.
Simții că am căpătat un oarecare avantaj.
– Ai fost perfect îndreptățită să o faci.
– Îmi pare îngrozitor de rău, dar seamănă atât de mult cu seara, liberă a infirmierei, că nu m-am putut reține. Te-am lovit rău, nu-i așa?
Se uită la mine în întuneric. Eram furios și totuși sigur, deoarece prevedeam tot ce avea să se întâmple, așa cum prevezi mișcările într-o partidă de șah.
Cartea Adio, Arme poate fi achiziționată de la: