"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin
Plec de la muncă gândindu-mă la moarte. Știu prea bine că nici unul dintre cei care merg la serviciu în Seul nu e fericit, dar eu sunt, fără îndoială, cea mai nefericită dintre toți. Azi-noapte, în somn, m-a chinuit iar amintirea dureroasă a morții. M-am zbătut violent, ca o fecioară care-și apără onoarea, dar degeaba. … Citește mai mult
Era în anul Domnului 1295 când scutierii cavalerului Bruno von Hirscheberg au întâlnit în pădurile acestuia, chiar în vadul râului, un călător singuratic. O căruță prăpădită stătea înclinată în mijlocul curentului, iar de pe capra acesteia un bărbat cărunt blestema biciuind calul înhămat la ea. Animalul era plin de sudoare și oricât se opintea în hamuri nechezând, căruța se afunda tot mai mult în pietrișul vadului și nu se clintea din loc.
– Hei! strigă unul dintre scutieri, un bărbat cu numele de Egbert, și intră în vad cu calul lui. Te putem ajuta, străine? Mi se pare că ai dat de greu.
Ceilalți călăreți îl urmară, cinci băieți tineri și puternici.
– E PENTRU TINE!
Liz, asistenta de la galerie, mi‑a înmânat telegrama. Hârtie albastru pal, scris albastru, îndrăzneț. Am întors‑o pe o parte și pe cealaltă. În timpul războiului învățaserăm să ne temem de telegrame. Războiul se terminase și toți cei care se mai putuseră întoarce acasă o făcuseră deja, însă frica rămăsese, spaima de a citi din nou acele cuvinte: „Vă informăm cu regret că…”
– Ai de gând să o deschizi? m‑a întrebat Liz.
– Desigur!
Îmi zâmbește și o ia înainte, pe culoar. Are buza de sus subțire – o ață palidă, aproape inexistentă, și cercei în formă de pisică. Mă iau după ea si încerc să grăbesc pasul. Să fiu ascultătoare. Să nu pun probleme. Sau întrebări. Vreau să mă placă. Trebuie să mă placă. Haideți, mai repejor, zice. … Citește mai mult
Am apreciat de fiecare dată eleganța rară a acelor oameni care nu au vorbit de rău pe nimeni niciodată, găsind, dimpotrivă, partea frumoasă a fiecăruia. Cred că este o superioritate fină, de tip aristocratic, să-ți stăpânești demonii ființei tale de așa manieră încât să știi, fără urmă de resentiment, fără răutate, să vorbești calm și … Citește mai mult
La cea de-a patruzeci și una aniversare, Jolene Zarkades se trezi cu noaptea în cap, la fel ca-n fiecare zi. Atentă să nu-și trezească soțul adormit, se dădu jos din pat, își puse hainele de alergare, își prinse părul lung și blond în coadă și ieși din casă. Era o frumoasă zi de primăvară cu … Citește mai mult
– Bunicăăă!!! Nu mai vorbi așa tare! am mieunat ca o mâță răsfățată, trăgând-o de rochie, rotindu-mi jenată ochii în stânga și-n dreapta, să fiu sigură că nu mă vede cineva cunoscut. – No! La vreme ți-a fi rușine cu mine, mi-a răspuns la fel de sonor, cu o voce slobodă care se izbea de … Citește mai mult
Nimic nu putea stăvili apele, pe care le puteai urmări de la stânci până la fiorduri; din zăpada care cădea din nori și se așternea pe vârfurile munților, până la aburul care se ridica deasupra mării, transformându-se din nou în nori. În fiecare iarnă ghețarul creștea, acumula zăpadă, în fiecare iarnă creștea așa cum trebuia, … Citește mai mult
Întinsă pe canapeaua neagră din catifea, privind în tavanul alb și lucios, de culoarea laptelui, Felicia se simțea exact ca o bătrânică țintuită la pat. O dureau toate oasele de la atâta trândăvit, se simțea slăbită de la nemâncat și parcă paralizată din cauza nemișcării fizice. De prea multe zile nu mai ieșise din casă, … Citește mai mult
Deși aș fi preferat să-mi înghit sabia decât să recunosc, în adâncul inimii mele știam că s-a terminat, în sfârșit. În urmă cu cincizeci de ani, mulțimi de hicsosi apăruseră fără de veste la granița Egiptului nostru, din pustietățile orientale. Erau un popor sălbatic și nemilos, fără vreo însușire izbăvitoare. Aveau două lucruri care-i făceau … Citește mai mult