Am simțit cum transpirația îmi curge pe tâmple, apoi spre bărbie și cum a sfârșit pe mâneca mea. L-am lăsat urcând în avion. El nu m-a văzut, dar eu eram acolo. El nu m-a mai văzut de doi ani, șase luni și patru ore, iar eu îl vedeam aproape zilnic. Am fost atâția ani, mereu, împreună.
Trecea zilnic prin fața geamului meu, pe acolo avea drum spre „treburile” lui. Dacă stau bine și mă gândesc, așa l-am cunoscut. A trecut, într-o după-amiază, prin fața geamului meu. Eu fumam o țigară, și m-a întrebat dacă am un foc. M-a rugat să cobor, să-l ajut să-și aprindă și el țigara și poate să îi țin companie. Era o zi nesfârșit de plictisitoare, nu aveam activitate și am coborât. Am stat la o țigară. Apoi alta și alta, până se făcu seară. Stătusem cu orele pe scările din fața blocului meu, povestind. El nu a mai amintit nimic de drumul lui, iar eu nu aveam oricum altă treabă. Ne-am povestit viața, fricile, tristețile și toată discuția noastră a avut o tentă sumbră, dar destinsă. Până la urma urmei eram doi străini, iar sufletul meu s-a simțit acasă lângă el. Se făcuse târziu, iar noi nu am avut un moment de liniște. Am vorbit mereu, am povestit, abordam fel și fel de teme, dar nimic banal ca „ieri a plouat” sau „îmi place să mănânc…” și poate am fi povestit mai mult, dar începuse ploaia. Ne-am ridicat în același timp și am plecat. Nu ne-am spus nimic de rămas-bun. Eu am intrat în scară, iar el doar a plecat. Nu l-am întrebat niciodată unde a plecat atunci sau unde ar fi trebuit să ajungă. Sau poate că el mă văzuse mai de mult și a găsit momentul să mă abordeze. Am crezut asta o bună bucată de timp. Avea cuvintele la el și părea că s-a gândit mult la ce subiecte să abordeze. Sau poate că așa a fost să fie. Nu am vorbit niciodată despre acea zi, nu știu de ce, dar nici nu voiam să știu. Toate frământările mele interioare i-au dat un aer de mister, iar relația ulterioară cu el a fost mai frumoasă decât orice poveste de dragoste citită sau văzută de mine. Poate și faptul că am lăsat lucrurile așa cum erau a contribuit la magia creată în jurul lui. Nu știu…
Am urcat scările și am ajuns în apartamentul meu. Locuiam singură de la șaptesprezece ani. Nimeni nu mi-a animat casa de atunci, iar acum, după mulți ani de singurătate, cineva m-a remarcat. Nu m-am mai uitat la ceas, nu am nici cea mai mică idee cât era ceasul, știu doar că era târziu și ploua. Ploua torențial, iar eu m-am așezat pe pat și mă uitam pe geam. Mă gândeam „ce s-a întâmplat?”. Am început să rememorez toată convorbirea, iar atunci am realizat că nu știam cum îl cheamă. Nu știam câți ani are și nu înțelegeam de ce ne-am deschis sufletul unul în fața celuilalt cu așa de mare lejeritate. Nu înțelegeam multe atunci, am realizat mai târziu că tocmai îmi întâlnisem jumătatea, bucata lipsă din ființa mea. Inima mea deja știa asta, iar creierul meu refuza să conștientizeze. Mai târziu am realizat cât de norocoasă am fost că l-am întâlnit, puțini oameni au privilegiul acesta, puțini oameni chiar întâlnesc pe acel om care se potrivește perfect existenței lor.
Stăteam inertă pe pat refuzând să cred că ziua s-a încheiat. În imaginația mea, lucrurile se petreceau. Am adormit într-un final.
L-am lăsat să se urce în avion, l-am privit cum își târâie bagajul după el. Nu avea multe. Un geamantan mare și o geantă de mână. Presupun că acolo era laptopul. Își petrecea mult timp în fața monitorului. Îi plăcea să se informeze, să cunoască cât mai multe, apoi își transpunea toate informațiile pe foi.
Adoram să stau în pat lângă el și să citesc ce scrisese în timp ce el învăța alte lucruri. Deși este un bărbat incredibil de deștept, repeta mereu „Nu știu nimic, trebuie să mai învăț!” sau „uite cât de prost sunt! Asta nu am știut-o până acum”. Reținea ușor ce citea, iar când avea orele sale de cunoaștere făcea abstracție de tot din jurul său. Într-un timp îmi era frică să nu cadă în cealaltă extremă. Să uite de lumea exterioară, de mine, de familie sau prieteni. Dar nu a făcut-o. Este un om prea echilibrat, prea perfect… cel puțin pentru mine.
Cartea Tot ce mi-am dorit să-ți spun poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 1 decembrie 2019: Tot ce mi-am dorit să-ți spun – Ramona Marin