Cred că prima călătorie pe care mi-o amintesc, dacă nu cumva chiar și prima călătorie pe care am făcut-o în viață, a fost când aveam patru sau cinci ani, la Mănăstirea Izbuc. Țin minte că am plecat nu numai cu Mama și cu Tata, ci cu mult mai multe persoane care formau un grup destul de mare ca să umple un întreg vagon de clasa a treia, atunci când ne-am urcat la Oradea în trenul pe care după câtva timp l-am schimbat cu unul mai mic, unde am ocupat mai multe vagoane. Iar după ce am coborât și din acesta, am continuat să mergem pe jos pe o cărare tot mai urcătoare, mai întâi printre pajiști, apoi prin păduri aurii, cu frunze și pe pământ, ca niște odăjdii. Era probabil un început de toamnă, pentru că frunzele căzute nu ne împiedicau să ne fie foarte cald și să urcăm tot mai transpirați, până când eu n-am mai putut și am fost luată de Tata în brațe, unde în scurt timp am și adormit.
Când m-am trezit, eram întinsă pe o grămadă de haine în mijlocul unei mulțimi, din care la început nu am văzut decât nenumărate picioare, îmbrăcate în pantaloni sau în fuste aproape lungi, apoi, pentru că m-am ridicat speriată, cineva m-a luat în brațe și m-a înălțat mult deasupra capului ca să fiu văzută, dar și ca să văd eu însămi. Iar ceea ce am văzut nu mi s-a mai șters niciodată din minte.
Era o poiană sau poate o margine de pădure, în orice caz un loc foarte larg, mărginit departe de brazi, un spațiu acoperit absolut în întregime de oameni, mai precis – de la înălțimea de unde priveam – de capete, unul lângă altul, întoarse în aceeași direcție, ceafă lângă ceafă, înghesuindu-se și încercând fiecare să se ridice mai sus, să poată vedea peste ceafa din față. Încercam să descopăr ce încercau să vadă și nu reușeam să identific pe direcția atenției lor decât un epicentru al aglomerării unde se afla un fel de cerc gol, ca o gaură neagră în mozaicul de capete sau ca o groapă pe marginea căreia rândurile din față se opriseră respectuoase sau înspăimântate. Și tocmai când privirea mea întârzia curioasă asupra golului misterios, deodată – într-un fel pe care nici cuvântul miraculos nu l-ar putea acoperi în întregime – din locul acela a țâșnit, s-a înălțat ar fi poate mai bine spus, un turn înalt de apă care, după câteva clipe, s-a dărâmat revărsându-se peste oameni. Iar oamenii, în loc să se ferească, se înghesuiau cuprinși de frenezie ca să fie acoperiți de apă, (cel care mă ținea de umeri a făcut și el câțiva pași înainte împins din spate), în timp ce apa tot mai abundentă se îndepărta în valuri concentrice care, fără să-mi dau seama de când, se răzgândiseră și se întorceau grăbite înapoi, absorbite de golul din care se născuseră. Cred că totul n-a durat mai mult de câteva minute. Cei din față, uzi leoarcă și cu hainele lipite de corp, cu părul atârnându-le în ochi, se întorceau fericiți, lăsând altora locul, iar această mișcare învolbura mulțimea emoționată. Mi-am adus aminte că nu i-am găsit pe Mama și pe Tata și am început să plâng, iar bărbatul care mă ridicase și-a adus aminte să mă lase jos.
Lăsată jos, privirea mea ajungea cel mult până la brâul persoanelor care mă înconjurau strâns, eram închisă într-o celulă cu pereți de carne într-o continuă frământare, nu mai vedeam nimic, dar mi-am dat seama – când zidurile care mă încarcerau s-au mișcat brusc înainte – că apa izbucnise din nou și puteam să-mi imaginez tot ce nu mai puteam să văd. Cum ochii nu îmi mai erau de folos, urechile au început să-și facă datoria și am realizat deodată – cu mirarea de a nu fi observat de la început – că fundalul sonor al emoției colective nu era un zgomot nearticulat, o hărmălaie de voci, țipete și exclamații, cum ar fi fost de așteptat, ci un cântec lent care își unduia cuvintele într-un cor format din multe sute de voci solidare între ele. Era evident că știau cu toții cuvintele și că le rosteau cu o bucurie molipsitoare, care m-a făcut să încetez să plâng ca să le pot auzi mai bine, amânând spaima că am fost pierdută până la terminarea cântecului. Dar cântecul nu se termina, ci se relua mereu de la capăt, fără pauză, ca într-un canon, crescând și descrescând în ritmul emoției, în clipele inundării transformându-se aproape în strigăt, pentru ca, apoi, retragerea apei să-l molcomească, tărăgănat ca o incantație.
Până aici a fost propria mea amintire, limpede și cu detalii aproape nefiresc de precise, ca un tablou privit printr-o lupă. Continuarea este rezultată din explicațiile și relatările succesive ale părinților, povestite mie sau altora de-a lungul anilor, întâmplarea cu pierderea mea la pelerinaj fiind omologată definitiv în repertoriul familiei.
În general, amintirile din copilărie sunt sedimentate din două surse: străfulgerările rare, de scurtă durată și extrem de intense ale unor imagini întipărite definitiv în memorie atunci, în momentul producerii lor, și ceea ce știm de la părinți despre aceleași imagini sau întâmplări, de obicei mult mai epice și mai detaliate, chiar dacă nu la fel de intense. Prin repetare, cele două produse ale memoriei, de natură atât de diferită, se suprapun și se topesc una într-alta, povestirile părinților având tendința să fie acceptate cu timpul ca amintiri proprii. Numai în cazul unor intensități ieșite din comun, liniile despărțitoare se mai văd, departajând impresiile.
În acest caz, mai mult decât epica, ceea ce s-a adăugat scenei povestite până acum au fost explicațiile. În primul rând, faptul că nu ne aflam într-o excursie, ci într-un pelerinaj, deosebire care mi-a fost lămurită mai târziu, ca și întreaga deslușire a atât de misteriosului fenomen carstic, ușor de luat drept miracol. La intervale scurte și regulate de timp, pe gura unui izvor obișnuit, băltind sub poalele unui stejar de la marginea poienii, izbucnea – precedată, cu un minut sau două înainte, de bolboroseli ciudate venite parcă din burta pământului – o înspăimântător de mare cantitate de apă, care se răspândea spumegând peste întreaga poiană, ca să fie absorbită, după câteva minute, cu aceeași grabă, făcând bulbuci și scoțând sunete șuierate, în adâncul pământului. Era ca și cum prin gura aceea de izvor pământul ar fi respirat, expirând și inspirând apă în loc de aer, trăgând-o în piept adânc și după aceea dându-i drumul spectaculos și cu zgomot. Aveam să citesc mai târziu studii laborioase despre mecanica acestui fenomen natural, studii cu cât mai savante și mai minuțioase, cu atât mai de neînțeles. Oricum, mai puțin convingătoare decât miracolul. În apropierea izvorului a fost construită o mănăstire modestă, cu câteva chilii și o capelă, ca o baracă, având pereții acoperiți de ștergare cusute cu alesături și covoare populare, dăruite de cei vindecați de izbuc. Acesta era numele minunii și al mănăstirii spre care la marile sărbători ale verii și toamnei (pentru că iarna izvorul se supunea legilor firii și îngheța) se scurgeau șiruri nesfârșite de oameni cântând și rugându-se.
Când Tata și Mama m-au găsit, m-au dus spre epicentrul minunii, trecând prin mulțimea care se despica făcându-i loc Tatei să înainteze. (Această imagine a cărării, deschizându-se singură în fața noastră și închizându-se în urmă ca un fermoar după ce treceam, mi-o amintesc eu însămi, nu este o amintire mediată de memoria părinților. Mai mult, mi-am amintit-o ca pe o fulgerare din altă lume, când, în Piața Universității, am fost chemată în balcon și s-a tăiat deodată prin mulțime o cărare care îmi arăta drumul.) Am ajuns astfel chiar pe buza izvorului, putând să privesc fețele străluminate de așteptare ale celor din jur și, înainte de a avea timp să mă sperii, am fost acoperită de valul care a trecut peste mine ciudat de neașteptat, apoi m-a lăsat să respir în voie de câteva ori, înainte de a se întoarce, la fel de neprevăzut, ca să mă acopere din nou. Îmi amintesc de-a lungul copilăriei, în povestirile mamei, mirarea în fața senzației de surpriză violentă care însoțea fiecare izbucnire a apei, deși toată lumea știa că avea să se producă și la dus, și la întors. Iar mama sublinia de fiecare dată această ciudățenie, ca și cum ar fi făcut parte din miracol.
Cartea Soră lume poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,4 rating based on 126 ratings (all editions)
ISBN-10: 9735069660
ISBN-13: 9789735069667
Goodreads: 55972588
Author(s):Publisher: Humanitas
Published: 11//2020
„Dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde fără ezitare compasiunea, despre care cu timpul am înțeles că este o treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere. Dacă aș accepta că această carte este o carte de călătorii, atunci itinerarul acestora leagă între ele punctele de sprijin ale înțelesului și nefericirii lumii prin care am trecut, în timp ce – schimbându-se – acestea au devenit repere ale schimbării mele.
Într-un anume fel, această carte continuă Falsul tratat de manipulare. Așa cum aceea nu era o carte de memorii, deși era construită din fragmente de amintiri, aceasta nu este o carte de călătorii, deși capitolele ei descriu întâmplări din străinătate. Folosesc acest termen, străinătate, cu întreaga greutate pe care o avea înainte de ’89; în ultimii treizeci de ani, amestecul lumilor l-a erodat și l-a golit de conținut – nu numai prin dispariția frontierelor, ci și prin sentimentul de înstrăinare de acasă. Acest sentiment ciudat este mai apăsător azi decât în timpul dictaturii, pe care o simțeam ca pe o apăsare exterioară, nu lăuntrică, în profunzime, ca acum.
În Fals tratat de manipulare am încercat să compun din fragmente de amintiri un portret al țării. Acum este vorba despre lume.“ — ANA BLANDIANA
Fragmentul zilei – 1 decembrie 2020: Soră lume – Ana Blandiana
Alte titluri Humanitas.